Interviul Săptămânii – Nicoleta Tudor

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le împărtășiți cu publicul cititor?

În primul rând, îți mulțumesc mult Caro pentru invitația la acest interviu, mă bucur să-ți fiu alături, pentru blogul Citesc românește, blog nou care sper să crească într-un an, cât altele în zece.

Pe hârtie, la propriu pe hârtie, mi-am așternut ideile cam de când am început să reușesc singură să scriu și să și înțeleg ce-am scris, bine, nu le împărtășeam decât cel mult surorii mele geamănă, cu care împărțeam și același pat, iar înainte de a adormi, vorbeam în versuri, îți dai seama ce ieșea.

Curajul de a împărtăși cu publicul ceea ce scriu, a venit prin clasa a III-a, când mi-am scris singură poezia pe care am recitat-o la una dintre serbările școlare. Apoi a venit adolescența, când tot românul e poet și, na, româncă neaoșă și eu, m-am simțit nevoită să debitez nu oricum, ci pe versuri, ceea ce simțeam eu atunci. Am ascuns bine caietul, până în 2017, când mi-am făcut curaj să public poeziile scrise în adolescență și anume în volumul „Dincolo de nori”, la editura Librex Publishing.

Dar, inainte de a îmi trece prin minte să-mi pun sufletul de adolescentă pe o tavă și să îl servesc cititorului, prin 2012, am primit cadou de ziua numelui meu un laptop. Ce să fac cu el, ce să fac? Nu prea aveam ce, în afara scurtelor momente în care mai intram pe Facebook (pe vremea aceea nu eram legată ombilical de această platformă de comunicare, ca acum). Așa că, mi-am luat inima în dinți și m-am apucat să aștern într-un document Word de data aceasta, nu pe hârtie, o poveste care îmi bântuia imaginația de mult timp. Așa a luat naștere primul capitol din volumul „Cercurile mistice”, primul volum din trilogia cu același nume, pe care i l-am trimis fiicei mele, Vero, cu întrebarea: „Dacă o carte ar începe așa, crezi că ai citi-o?”

Raspunsul a venit fulgerător de repede „Daaaa. Din ce carte este? O vreaaau?”

Și așa, capitol după capitol, scriam, trimiteam Verei. Am avut o pauză de vreo săptămână, după care m-a sunat Vera și mi-a cerut să scriu o dată, să nu o las cu ochii în soare, că a început să viseze personajele și o termină ea dacă eu nu am de gând.

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Treaba cu documentarea e o treabă destul de serioasă. Adică, fantezie, fantezie, ce scriu eu, dar, acea fantezie este foarte bine documentată. Nu spun că pe parcursul documentării, la un moment dat, schimbi firul poveștii pe care voiai să o spui. Nu-ți spun că, după ce Fan curierul mi-a tot adus colete din două în două zile cu cărți despre farmece, blesteme, ritualuri cu lumânări și alte îndeletniciri de genul acesta, soțul meu mi-a spus foarte serios:”Sper că nu te apuci de prostii din astea”

De obicei, când îmi încolțește ideea unui roman, încep cu documentarea. Pe măsură ce aflu lucruri, firul poveștii ia viață în mintea mea, crește, se țes intrigi, situații, dialoguri, chiar. Când încep să scriu romanul, deja partea de documentare este finalizată într-un procent de 80%, deja știu bine finalul, restul sunt amănunte pe care le dezvolt pe măsură ce creez povestea. Dar, uneori, când mai caut ceva, dau peste informații care mă fac să schimb cursul poveștii sau să vin cu o poveste în poveste, așa cum s-a întâmplat cu volumul al doi-lea din trilogia Triunghiul de foc, și anume cu Regasirea discurilor solare, care a început cu povestea Ilincăi si a lui Luca, o poveste care mi-a rămas în suflet, după ce am găsit în timpul documentării referiri la povestea de dragoste dintre un preot și o „vrăjitoare” de la sfârșitul secolului XVII, când în Transilvania avea loc prigoana „vrăjitoarelor”, poveste care a stat la baza primei părți a volumului Regăsirea discurilor solare, poveste pentru care aș fi suferit dacă nu o împărtășeam cu cititorii mei.

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Nu, chiar nu am figuri din astea. Scriu când am ce scrie. Scriu când am idei. Scriu când am inspirație. Scriu în orice moment al zilei, prefer noaptea, de  ce să nu recunosc, e mai liniște, iar fantezia se pare că vine spre mine o dată cu întunericul.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți înainte?

Ce să spun Caro? Ca să ai talent la scris, trebuie să ai imaginație, în primul rând. Apoi să deții în vocabularul tău un număr suficient de mare de cuvinte pentru a te juca cu ideile, căci scrisul, până la urmă, asta este. O joacă în care instrumentele principale ale jocului sunt cuvintele și da, are o strânsă legatură cu cititul, căci acesta, cititul, îți dezvoltă și imaginația, îți îmbogățește vocabularul, am auzit pe undeva că ajută și memoria. Deci eu aș spune că e nevoie categoric de talent, dar și de un background de cărți, măcar pentru a avea idee cum se scrie o carte.

5. Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Nu pot spune că părinții mei s-au omorât cu cititul, erau oameni simpli, de la țară, aveau alte preocupări și anume să muncească pentru a asigura un trai decent celor trei fete pe care le aveau. În schimb, sora mea mai mare a fost cea care mi-a insuflat plăcerea, dorința și nevoia de a citi. Începea să îmi povestească câte un roman, pe vremea aceea era în vogă Alexandre Dumas, mi-l povestea cu patimă, eu îi sorbeam cuvintele și când era acțiunea mai în toi și curiozitatea mea mai excitată, imi spunea: „Dar am cartea, ți-o las s-o citești” și uite așa, mă lăsa cu ochii în soare și cu gura căscată.

Mi-au plăcut multe cărți, este greu să definesc cartea copilăriei mele, dar mi-a rămas în suflet, cel mai mult, Fiul risipitor, de Radu Tudoran.

6. Credeți în puterea exemplului atunci când vine vorba despre copii și lectură?

Categoric. Sunt foarte multe cazuri în care părinții nu citeau, dar copii da, dau exemplu generația mea, majoritatea părinților noștri nu citeau, dar noi plimbam câte o carte de la unul la altul, până o citea toată clasa. Dar dacă ar mai fi fost și părinții care să aibă această înclinație, cum ar fi fost? Sunt și cazuri în care trebuie să îți pui imaginația la lucru și iarăși dau un exemplu personal (Vero te fac de râs). Pe Vera n-am reușit să o fac să citească până prin clasa a VI-a, când disperată, am apelat la profesoara ei de română (care îmi fusese și mie profesoară), iar dânsa mi-a recomandat nonșalant să îi dau o carte de Sandra Brown, ca să-i deschidă apetitul. Și i l-a deschis, Slavă Domnului, nu este un secret pentru nimeni că Veronica Amuza este o cititoare împătimită.

7. Vă rog să ne împărtașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Aoleu, ce să spun eu aici? Uite, de exemplu, pot aprinde un foc când alții nu reușesc (adică, într-un final reușesc, dar cu mult fum).

8. Cum au reacționat persoanele din jur  în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Din jur, adică din jurul meu apropiat? Depinde, ai casei m-au sprijinit, încurajat, ajutat (soțul nu a citit ce-am scris, mai bine).

Colegii, unii mi-au fost alături, alții s-au comportat ca și cum nu s-ar fi întâmplat asta, dar, mă rog, nici Isus n-a fost profet la el în sat…

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Captivantă, magică, controversată. Acum, depășind cele trei cuvinte, am fost întrebată dacă sunt vrăjitoare.

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Mesajul pentru cititorii mei este că îi iubesc. Datorită felului în care mi-au primit cărțile, datorită feedback-lui lor, voi scrie în continuare, pentru a-i bucura cu povești care să îi scoată din realitatea încrâncenată în care trăim acum. Și le mulțumesc din suflet că îmi sunt alături. Cu impresii, cu sfaturi, cu critici. Am nevoie de toate acestea.

Vă mulțumesc pentru răspunsuri!Vă doresc inspirație și spor la scris!

Și eu îți mulțumesc mult pentru că te-ai gândit la mine și ai dorit ca eu să fiu parte din blogul tău!

Cărțile autoarei Nicoleta Tudor pot fi comandate de pe www.librex.ro!