December 2021

LA MULȚI ANI, 2022!

Cartea cu titlul “2021“ se apropie de final, imediat vom începe alta cu titlul “2022“. Vă doresc ca această carte să fie plină de iubire, sănătate, zâmbete multe și toate dorințele să vi se îndeplinească!

Citiți mult, citiți ce vă place, citiți oriunde v-ați afla! Vă iubesc și vă mulțumesc că ați fost alături de mine în acest an!

Interviul săptămânii – Raluca Butnariu

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

Bună ziua. Și eu vă mulțumesc pentru interes și invitație.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le impărtașiți cu publicul cititor?

Este deja binecunoscut faptul că am început prin a scrie doar pentru mine și pentru plăcerea mea personală. Nu știu cum să definesc acel impuls inițial cât mai concret. Dintotdeauna am fost o fire creativă și curioasă să învăț. Scrisul a fost pentru mine o revelație bruscă. A început ca o joacă, ce a ajuns să se transforme foarte repede în plăcere și bucurie. Încheiasem deja nouă povești când manuscrisele acestora au ajuns în mediul virtual (nici până în prezent nu am aflat cum s-a întâmplat acest lucru) și au început să fie citite și apreciate. Prin urmare, la momentul respectiv, nu aveam în intenție să împărtășesc ceva cuiva, ci doar să evadez din cotidian într-o lume pe care mi-ar fi plăcut s-o găsesc într-o altă carte.

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Depinde de subiect. În cazul meu, cam o treime din timpul pe care-l aloc unei povești reprezintă partea de cercetare. Și este o etapă necesară, dacă dorești să creezi o poveste verosimilă.

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

În primul rând mă dau cu ruj. Mi-am dat seama de asta de relativ puțin timp. La nivel personal, scrisul este un proces sexy-intelectual, deci trebuie să fiu prezentabilă. Fac asta din respect pentru personajele mele. 😉 Cum ar fi fost să scriu despre Braxthon din Trandafirul Scoțian, pe care l-am ridicat pe culmile superlativului în toate celea, nemachiată și cu părul vâlvoi? Dacă se întâmpla ca insul să ridice ochii spre mine din text, să dea cu privirea de mine și să gândească oripilat: ”Trăzni-m-ar cerul, așa arată Dumnezeul meu???”!? :))

În al doilea rând, am grijă să am aproape forfecuța și pila pentru unghii. Am prostul obicei să-mi frec vârful unghiilor de buza de jos atunci când pigulesc câte o frază, și dacă agață vreuna, o ”rezolv” cu dinții. Cu ochii în text, focalizată pe acțiune și dialog, nu prea bag de seamă ce fac și mă trezesc c-am ros-o până la șold.

Indiferent de genul literar pe care-l abordez, ascult muzică rock. Rock-ul medieval și cel simfonic se numără printre preferatele mele.

Nu știu dacă ceea ce v-am destăinuit mai sus poate fi considerat un ritual. Rujul și ustensilele de manichiură fac parte din kitul de supraviețuire a muzei, iar muzica rock este ceva ce ascult ori de câte ori mi se ivește ocazia: când fac sport, conduc mașina spre muncă, curăț baia sau gătesc.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți inainte?

Ca să scrii, trebuie să ai un bagaj lingvistic bogat. Și nu-l poți căpăta decât citind. Talentul este ceva cu care te naști, un dar al sorții, însă ai nevoie de muncă pentru a-l șlefui și folosi cum se cuvine.

5. Care a fost cartea copilariei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Cred că prima carte pe care am citit-o a fost Colț Alb, nu mai știu exact. Sincer, nu-mi amintesc ce carte mi-a deschis apetitul pentru lectură. Mama mea era o cititoare înrăită așa că da, am crescut înconjurată de cărți. Tot ea ne-a insuflat, mie și fratelui meu, plăcerea cititului. La început, ne povestea o parte din acțiunea unui roman și, atunci când ajungea în punctul culminant, ne îndruma neiertător spre raftul pe care se găsea cartea în bibliotecă. Ceea ce a început prin a părea un blestem, a devenind curând un mod recreativ de a ne petrece timpul. Apoi s-a transformat încet într-o necesitate. Cred că există, însumat, șapte seri într-un an în care nu citesc nimic, seara înainte de culcare, și asta numai în mod justificat.

6. Credeți în puterea exemplului atunci cănd vine vorba despre copii și lectură?

Categoric da! Noi suntem zeii lumii lor. Un copil va aduce în viața sa de adult tot ceea ce a văzut la părinții lui, și aici mă refer la toate aspectele, nu doar cele legate de citit.

7. Vă rog să ne împartașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Sunt arahnofobă. Orice păianjen cu diametrul peste un centimetru (aici socotim și lungimea picioarelor) devine un fel de Predator în mintea mea. În primul rând, are 8 picioare. Eu nu am decât două. Așa că el are de șase ori mai multe șanse să fugă mai repede decât mine și să mă înfulece cu fulgi cu tot. S-a întâmplat odată să spăl fereastra de la baie când un paianjen, mare cât unghia mică de la degetul mic al mâinii, și-a dat drumul în rapel pe lângă mine. Am zbierat atât de tare, încât fiică-mea era să facă infarct! Cred că i-am spart timpanele bietei insecte, fiindcă a fost atât de amorțită încât s-a lăsat apucată cu grijă de către salvatoarea mea și aruncată în curte, în grădină (unde cred că și-a petrecut ultima parte a vieții tare de urechi și cu privirea cruciș).

În mod paradoxal, îmi plac șerpii. Îmi amintesc că eram în Delta Dunării în camping și am încercat să prind un șarpe, care a scăpat în ultima secundă, strecurându-se într-un stufăriș. Când prietenii m-au întrebat de ce nu mă duc după el, le-am replicat serios că n-o fac nici moartă, fiindcă mi-e frică de păianjeni! Vă dați seama că s-a iscat ilarie în tot plutonul!

8. Cum au reacționat persoanele din jur în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Mama mea a fost entuziasmată, colegele de facultate mi-au prezis celebritatea (unele citiseră deja o parte din manuscrisele romanelor mele și erau foarte încântate de povești). Însă m-am izbit și de priviri îndoielnice în ceea ce privea succesul meu și numărul de cititori.

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Grea cerință. Loialitate, senzualitate, justiție.

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Mai întâi de toate vreau să le mulțumesc: pentru timpul dăruit, pentru interes, critici, încurajare și iubire. Le doresc să fie sănătoși, senini și să aibă parte zilnic de un motiv pentru a râde copios.

Mesajul meu pentru voi, dragii mei, este să priviți fiecare zi ca pe un dar și să-l cinstiți cu bucurie. Gândiți frumos, zâmbiți sincer, manifestați-vă cu bunătate. Citiți! Nu contează ce anume, important este s-o faceți în fiecare zi. Cândva, veți descoperi cartea/cărțile al cărei/căror mesaj vă va/vor ajuta să vă înțelegeți mai bine sufletul.

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Și eu vă mulțumesc pentru acest interviu deosebit, pentru susținere și recomandare.

Cu drag, a voastră mereu,

Raluca Butnariu

Un Crăciun pentru noi doi – Simona Tănăsescu

Îmi plac la nebunie cărțile cu tematică de Crăciun, aștept un an întreg ca în luna decembrie să le citesc, dar sunt foarte dezămagită când văd o copertă care te duce cu gândul la Crăciun și în interiorul ei nu găsești nimic care să îți amintească de această sărbătoare.

Mi-a plăcut cartea, dar rămân la părerea că această coperta nu i se potrivește deloc.

Singurul  element de Crăciun a fost intâlnirea lor finală din Ajun când s-a întâmplat miracolul de a rămâne împreună pentru totdeauna.

Ideea autoarei este frumoasă, foarte rar întâlnită în cărțile romance, pentru că eu așa am perceput această carte ca una romantică.

Îl avem pe Noah creatorul unei platforme BookYourLove, unde utilizatorul intră, se înregistează, își alege un nume și apoi accesează biblioteca virtuală, titlul romanului preferat, ulterior alegându-și partenerul care corespunde cât mai fidel modului în care și l-a imaginat utilizatorul, după descrierea din carte.  Alissa este eroina noastră, redactor la publicația faimoasă Weekly Mood. Șefa ei o pune să se înregistreze pe această platformă pentru a lua pulsul la cald la lansarea acesteia și pentru a face un editorial. Zis și făcut, doar că pentru ea platforma se dovedește a fi o mare dezamăgire, aceasta făcând o postare pe Instagram care aproape îi provoacă un infarct lui Noah și ei aducându-i foarte multe vizualizări și urmăritori. Acesta dorește răzbunare, vrea să o distrugă și face în așa fel încât să se întâlnească cu ea în Paris, dar Karma, mama ei de Karma, intervine și îl dezarmează făcându-l să se îndrăgostească iremediabil de Alissa. Vreau să vă spun ca el și-a ascuns identitatea și s-a dat drept un medic cardiolog. Ce s-a întâmplat când a aflat Alissa că el este nimeni altul decât Noah, fondatorul platformei, dar mai ales cum a reacționat Noah când a aflat că Josh, fratele lui este îndrăgostit de Alissa, vă invit să aflați citind cartea. Se întâmplă tot fel de răsturnări de situație, una bună, alta rea, într-o viteză amețitoare și puf te-ai trezit la sfârșitul cărții cu un epilog în care eroul principal este Josh și pe a cărui poveste vreau să o citesc în următoarea carte, care sper să fie mai putin alertă decât aceasta.

Fără să fiu răutăcioasă m-a cam derutat numele personajului masculin, am înteles că îl cheamă Noah, apoi s-a prezentat Alissei ca fiind Dean ca să se răzbune pe ea, dar nu am înțeles cine este Ethan? Cred că autoarea a încurcat numele personajului de vreo două ori 😀

Și ca să închei într-o notă haioasă, sunt curioasă cum sunt orgasmele care au mai puțin de 5 stele, în funcție de ce criterii le notăm? Sunt un pic invidioasă pe eroina noastră că a avut parte de orgasme de cinci stele :D!

Cărțile autoarei pot fi comandate pe siteul Editurii Velvet Story

Interviul săptămânii – Marius Albert Neguț

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le împărtășiți cu publicul cititor?

Bună ziua, dumneavoastră și cititorilor! Am debutat cu „Îngeri rătăciți”, roman pe care nu l-am scris pentru a-l publica, ci pentru a-l oferi fetițelor mele, prin urmare, cu riscul de a-mi dezamăgi cititorii, imboldul de a scrie nu a fost stârnit de dorința de a mă adresa lor.

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Evident, depinde de amploarea poveștii și de cât de bine cunosc subiectul și aspectele conexe. Spre exemplu, la seria „Din altă viață” n-am prea avut nevoie de documentare, deoarece este autobiografică. În schimb, la „Îngeri rătăciți”, „Inocența păcatului”, „Cerberus” și „1877: Povestea unei iubiri desăvârșite” documentarea a fost absolut necesară, complexă și obositoare. Să privim, însă, partea bună a lucrurilor… Documentându-mă, mi-am îmbogățit bagajul de cunoștințe.

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Da, am un ritual. De obicei, scriu dimineața, la cafea, și mă întind până la orele prânzului.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți înainte?

O întrebare foarte bună! Nu cred că există scriitor valoros care, înainte de a fi publicat, să nu fi fost cititor pasionat. Consider cititul o etapă esențială și obligatorie înaintea debutului literar.

5. Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Am învățat să citesc pe la patru, cinci ani. La șapte ani aveam deja două biblioteci doar ale mele, pe lângă aceea a familiei. De altfel, oamenii trebuie să știe că în comunism nu exista casă fără bibliotecă. Cartea copilăriei mele a fost „Singur pe lume”, de Hector Malot.

6. Credeți în puterea exemplului atunci când vine vorba despre copii și lectură?

Evident! Copiii sunt oglinda părinților… Totuși, fiind tată, știu că, din cauza gadgeturi-lor de tot felul, misiunea adulților, de a insufla celor mici pasiunea lecturii, este una extrem de dificilă, dar nu imposibilă.

7. Vă rog să ne împartașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Sunt un om sincer, deci nu prea am secrete… Totuși, pe acelea (puține) pe care încă nu le-am devoalat, cu permisiunea dumneavoastră și a cititorilor, aș vrea să le păstrez.

8. Cum au reacționat persoanele din jur  în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Publicarea primului meu roman a stârnit un melanj de sentimente în rândul oamenilor dragi mie. A existat emoție, admirație, dar și uimire… neîncredere…

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Iubire copleșitoare, eternă…

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

În primul rând, dat fiind perioada din an în care ne aflăm, doresc să urez cititorilor sărbători fericite! Apoi, vreau să-i asigur din nou de respectul și dragostea mea. Dragii mei, nu uitați, pentru voi scriu și fără voi n-aș fi scriitor!

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Mulțumesc frumos! Toate cele bune!

Cărțile autorului Marius Albert Negut pot fi comandate de pe Libris.ro, Elefant.ro sau cu autograf direct de la autor Marius Albert Negut

Interviul săptămânii – Nina Marcu

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le impărtașiți cu publicul cititor?

Bună să-ţi fie inimioara, Caro! La prânz, dimineaţa, seara. Ba, şi în crucea răstignită a nopţilor smintite a dragoste, să-ţi fie tot bună. Şi, după cum călătorului îi stă bine cu drumul, şi intervievatului îi stă la fel de bine cu răspunsurile. Eh, draga moşului, că a babei, parol dacă poci să zic, la mine, asta cu aşternutul pe hârtie a prostiilor care-mi năvălesc prin neuroni e, după cum se spune la mine, la mahala, veche, antică şi de demult. Cam de pe când făcea plopşorul pere… Aveam cinci ani, când ai mei, părinţii, zic, ca să scape de corvoada citirii poveştilor de care eram pasionată, m-au învăţat buchiile. Adică, pe principiul: fată, nu-ţi mai punem peştele pe masă, gata pregătit, îţi dăm undiţa, râmele, mămăliga şi treci de prinde ce peşte poţi şi îţi place! Aşa că, dacă am învăţat să scriu şi să citesc m-am apucat să mâzgălesc pe marginea cărţilor care-mi cădeau în mână tot felul de chestii. Spus pe şleau, pentru că eram nemulţumită de cum curge povestea, o aşterneam, după cum mă ducea capul, pe marginea filelor de hârtie. Eu, o mucoasă, făceam pe deşteapta. De-au trebuit ai mei, când returnau cărţile la bibliotecă, să plătească de trei ori cărţile deteriorate. Cine să înţeleagă pe atunci – fii atentă cum fandez – ce geniu al literaturii se anunţa la orizont! Da, de pe la cinci ani am simţit să-mi fac cunoscute, cum e aia, vocea şi talentul meu. După ce mi-am luat papara cuvenită din cauza cărţilor mâzgălite, mama mi-a cumpărat caiete pe care să le umplu în voie cu tot ce-mi tună. Şi am scris pe caiete de-astea o mie de ani. Până a ajuns şi la noi modernismul şi am început să scriu la calculator. Inclusiv soţul, ani mai târziu, avea grijă să nu-mi lipsească de acasă şi din bagaje, când plecam prin vacanţe, caietele şi plaivazul. Ca să nu-l mai târăsc, de dimineaţa până noaptea, prin cine ştie ce coclauri. Dar, deşi am scris atât de mult, de-am umplut podul casei părinteşti, ba am şi întreţinut nişte focuri în curte cu câţiva saci cu… capodopere literare, de publicat, am publicat mai târziu. Am plecat, pentru că, se vede treaba, mă mâncau degetele, de la farmacie la ziar şi, multă vreme, am scris doar reportaje, anchete, interviuri, ştiri, articole. Visul meu de a fi scriitoare trecuse, prinsă fiind în vârtejul presei, pe un loc secund. Planurile de a scrie cărţi au încolţit iar când am dat, într-o gară, de un veteran de război, întors acasă după 58 de ani. Povestea lui m-a torpilat, pur şi simplu. Şi am vrut, cu tot sufletul, s-o spun mai departe. Însă, nu aceasta a fost prima carte publicată, ci una despre eroii prahoveni – eu locuind în Ploieşti – ai revoluţiei. Carte cu poveste şi asta. De altfel, toate cărţile pe care le-am scris au şi sunt cu poveşti. În spatele poveştilor, zic. M-am lungit infernal cu răspunsul la prima întrebare. Dar nu trec mai departe fără a preciza că, de atunci, de la cinci ani, am învăţat să am un respect imens pentru carte. Numai dacă văd colţuri îndoite, pagini desprinse, coperte pătate, mă apucă zambalucii. Căci, în capul meu e că, da, cartea e o icoană la care te închini având sufletul limpede, nu în ceaţă. Sau o catedrală în care intri cu fruntea îmbrobonită de griji, dar nu târâtă prin mocirle.      

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Aici, cu documentarea, m-ai nimerit. Dacă am lucrat vreo 25 de ani în presă, am meteahna asta, cu documentatul şi la scris de cărţi. Pentru că încerc să creez în paginile pe care le scriu realul, plauzibilul, neperiatul, unde nu ştiu ceva, unde mi se pare că nu sună bine ce şi cum ştiu eu, unde vreau mai mult şi mai bine, trec la documentare. Şi, pentru că sunt mereu în zavistie cu timpul, dar şi pentru că anii de presă îşi spun cuvântul, ba chiar şi-l răcnesc, mă mişc repejor. Ştiu ce caut, ştiu să caut, ştiu să cern, ştiu să aleg. Acum, cu netul, cu toate conexiunile, cu toate legăturile, e simplu. E ca şi cum baţi din palme şi se rezolvă. Închipuieşte-ţi cum era documentarea înainte. Trebuia să dai peste cap bibliotecile şi arhivele, să cauţi persoane care să ştie, care să te trimită la altcineva care ştie, care să mai şi vrea să vorbească. Atunci, în felul ăla, era greu, dura mai mult, te obosea până la ultimul neuron. Acum, şi vorbesc strict din punctul meu de vedere, e floricică la butonieră. De exemplu, la Precum în cer… Romanul care are, da, şi el povestea lui. A fost nevoie, presată cum eram de timp, să fac documentarea din mers. Să caut datele care-mi trebuiau, dar şi să le vâr, după cuviinţă, în text.

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Eu n-am niciun ritual. Nu sunt superstiţioasă. Nici în căutare de muze. Ele vin şi dacă nu le chem sau nu le aştept. Dau buzna şi se aşază, nestingherite, la masa mea. Le mai strunesc, le mai dau afară… Pot să scriu orice, oricând, oricum, oriunde. Cu uşurinţă. Nu-mi caut cuvintele, nu stau să mă gândesc. Scriu la prima mână. Şi aşa rămâne până la corectura de dinainte de plecarea la editură. Dacă aş intra pe manuscrise, aş şterge tot. Că mereu mi se pare că n-am găsit cele mai potrivite cuvinte. Şi să ştii că nu mă dau mare, cum ar putea să pară. E un fapt, atât. Şi îl relatez numa’. Eh… Doar timp să mă apuc de scris îmi trebuie. Astfel că, dacă mă dedau poveştii, pot să scriu o zi şi-o noapte, ba chiar mai mult, fără oprire. Nu-mi trebuie nici apă, nici mâncare, nici somn. Dar, în acelaşi timp, dacă n-am tragere de inimă, nici două rânduri nu scriu. Să ştii, dacă mă gândesc bine, vorbind despre ritualuri şi tabieturi, că, de cele mai multe ori, pun muzică, atunci când scriu. Îmi place să fie zarvă lângă mine. Uneori, cuvintele melodiilor îmi scrijelesc sufletul. Alteori, ritmul muzicii îmi dă furnicături pe şira spinării. Însă, cel mai adesea, nici nu iau seamă la ce şi cum curg melodiile alese. Şi să ştii că se mai întâmplă şi să mă răscolească ori să mă motiveze într-atât încât să-l iau, dacă e acasă, pe soţul meu la un dans în papucii de casă.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți înainte?

Nu poţi să scrii o carte fără astea. Talentul e nu doar necesar, ci indispensabil. Dacă-l ai, te joci după cum îţi place cu toate cuvintele limbii române. Şi, slavă Domnului, limba română e bogată, e frumoasă, e tonică, e minunată. Ţi se oferă ca o amantă voluptuoasă, dacă ştii cum s-o iei. Ea, limba română, nu stă în cele 80, o sută, hai, două sute, cu bătaie, de cuvinte pe care le folosesc azi aşa zişii şi auto-intitulaţii scriitori. Dar, talentul nu e suficient. Dacă, înainte să scrii, n-ai luat toată spuma cerului albastru de scriitori ai lumii la citit, n-ai făcut nimic. Ba, şi p-ăia de la baza piramidei, care nu-ţi plac, care nu-ţi spun şi nu-ţi transmit nimic, pe care, din punct de vedere literar, nu dai nicio ceapă degerată, trebuie să-i citeşti la începuturile tale de om care se vrea scriitor. Ca să-nţelegi. Ca să ştii. Ca să poţi, în cunoştinţă de cauză, să-ţi faci tu calea. Pentru că, dacă tot te apuci de plămădit cuvinte, zici tu numai bune de aruncat prin cărţi, e bine să fii tu. Original. Autentic. Cu noima ta. Având pe frontispiciul scriiturii tale amprenta definitorie. Nu să fii o copie. Nu să fii în rând cu alţii. Nu să fii la fel cu mulţi alţii. Uniforma era bună, poate, în şcoala generală. În scris, dacă tot o iei pe drumul ăsta, e musai să fii tu. Altfel spus, nici tu ca lumea, nici lumea ca tine. Eu, ca să fiu sinceră, am avut noroc. Astea mi-au venit neplămădite şi nepritocite. Mai târziu am conştientizat, după ce mi s-a spus de milioane de ori, că sunt eu şi cu mine pe tarla. Chiar dacă, desigur, scriitura mi-a fost asemuită cu acelea ale lui Camil Petrescu şi Mircea Eliade. Şi chestiunea m-a uns la balamalele inimioarei. Până mi-a spus cineva, şi aici folosesc ghilimele, persoană importantă, nu spui cine, care mi-a zis, cu aplomb, că ăştia, scriitorii ăştia de calibru greu ai literaturii române, şi nu doar, sunt depăşiţi, casaţi, stafii de prin dulapuri şi nici dracu’, Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic, nu-i mai citeşte! Că, vezi, dragă Doamne, tineretul şi copilărimea şi lumea care ştie ce-i ăla citit, citeşte d-astea uşurele, frumuşele, cu sex, cu cuci, cu pupeze, cu onomatopeice d-astea… Şi scoate-mă din priză, Caro, că mai am de răspuns şi la alte întrebări! 

5. Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Cărţi aveam în casă. Citeau ai mei. Dar nu într-atât încât să spun că se prăvălea casa de atâtea cărţi. Însă, am avut din clasa I abonament şi fişă la bibliotecă. Şi la aia comunală – eu sunt fată de la ţară, c-am uitat să zic – şi la aia şcolară. Că, bibliotecara, când m-am dus cu tupeu să-i zic că vreau şi eu cărţi, m-a băgat în teste. Mi-a aşezat mai multe cărţi în faţă şi m-a pus să citesc. Norocul meu că-mi făcusem mâna şi n-am silabisit ca toantele care se dau azi mari prietene ale cuvântului scris, da’ ele citesc pe litere şi pe silabe. Cartea copilăriei mele au fost mai multe. Pot să mă exprim aşa? Se aoleşte, oare, pe la muchiile literaturii, doamna limba română? Mă pune la colţ pe coji de nucă pentru că o iau, aşa, în băşcălie? Sunt convinsă că n-o face. Ştie c-o iubesc. Şi că, mereu, da’ mereu, sunt fără soldă, în slujba ei. Aşa… Ce ziceam? Despre cărţile de căpătâi din copilăria mea. Au fost, fără urmă de dubiu, deşi am auzit că nu dă bine să spui asta, cele cinci volume din Cireşarii. Şi Toate pânzele sus de Radu Tudoran. Şi Medelenii lui Teodoreanu. Şi Cuore, de Edmondo de Amicis. Şi Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. Am ajuns destul de repede la ele, pentru că am început, cum ţi-am zis, de mică să scotocesc prin firidele cărţilor. Apoi, am descoperit titanii, imenşii, coloşii literaturii şi lumea a devenit mult mai frumoasă.

6. Credeți în puterea exemplului atunci când vine vorba despre copii și lectură?

Nu ştiu ce să zic. În general, puterea exemplului funcţionează. Însă, la citit, e cu dus şi întors. Cred că trebuie să ai asta în vene, dimpreună cu sângele. Şi, chiar dacă stă pasiv acolo, ţâşneşte la un moment dat. Am fost, cum ţi-am zis, ziaristă. Una care am ales să fac teren, printre oameni, nu să mă duc, frumos, elegant, cât de cât, vorba ăluia de la teveu, la conferinţele de presă. Şi-ţi spun cu seriozitate că sunt mulţi, mulţi oameni care nu cumpără, nu citesc, nu au cărţi în casă. Ba, îi şi consideră ciudaţi pe cei care citesc ori cumpără cărţi. Asta vine din educaţie. Sau, mai degrabă, din lipsa ei. Nimeni nu le-a spus şi nu le-a arătat că ăia care citesc, care au o cultură, care ştiu calea pe vale a cuvântului scris sunt cineva. Că au reuşit în viaţă. Că sunt de aşa da. Dimpotrivă. Au venit la prim plan manelizarea, incultura, sexul, nurii, curvăsăreala, infracţiunile, interlopii, şmecheria, toată fauna… asta… toată floarea cea vestită a… Ba au fost şi promovate agresiv toate astea. Şi sunt, desigur. Ridicate chiar la rang de artă. Şi omul de rând a înţeles că e bine aşa. Că aşa trebuie. Că aşa se face. Ăia cu cărţile sunt nişte proşti. Aşa că, nu e o chestiune universal valabilă asta cu cititul. La mine în casă se citeşte şi s-a citit. Dar nu cred că am fost eu un exemplu. Ci au şi-ai mei virusul – am vrut să zic microbul, întâi, dar mai bine să fiu în ton cu vremurile – în sânge.    

7. Vă rog să ne împartașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Ce nu ştie lumea despre mine… Ce să fie, ce să fie… Că dorelesc, am spus. Era şi aiurea să nu spun, la câte fac. Că sunt împiedicată, la fel, n-am ascuns. Că sunt cicălitoare, vrăjitoare, infatuată, arogantă, viperă, iar am spus ori a reieşit şi mi-au spus alţii. Că… Hm… Am fost destul de gură spartă şi am spus cam tot. Uite, n-am prea spus că am avut o soră. Şi că ea, pe când avea aproape 19 ani, a murit în cadă. La mine acasă. Şi că plecarea ei ne-a marcat şi ne-a lăsat, pentru totdeauna, cu nişte răni deschise în suflet. Însă, n-o să punctez mai mult de atât.

8. Cum au reacționat persoanele din jur în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Cum scriam de multă vreme, nu s-a mirat nimeni. Din contră. Eram aşteptată, cel puţin de cei care mă cunoşteau – şi, pentru că lucram în presă, mă ştiau câţiva, de ce să zic, asta ca să arăt că pot să fiu şi modestă, nu doar infatuată – să intru în arenă. Ba, mi se tot dăduse brânci să o fac mai repede. Inima îmi dădea ghes, dar a trebuit să vină clipa propice.  Doar că, nu am publicat întâi Cumpăna unei vieţi, cartea pe care am scris-o, impresionată până la cer fiind de soarta unor oameni, ci Cer deasupra unor răni deschise. Alţi oameni aici, alte poveşti sfâşietoare, alte destine. Lansarea a fost la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, într-o sală imensă. Care, deşi era imensă, a fost neîncăpătoare. Era lume câtă frunză, câtă iarbă, vorba poetului. Eram, deja, copleşită de numărul mare de persoane care erau acolo pentru mine. Iar când scriitori şi oameni de litere, clar unii mai mari şi mai deştepţi ca mine, au şi vorbit despre cartea mea, despre ziarista şi scriitoarea care eram, am fost în al 99-lea cer. Am fost primită cu bucurie, cu încântare, cu plăcere. Asta a fost piatra de hotar care mi-a determinat, pe urmă, traseul. Şi, într-un fel, deşi, mama, când eram copil, mutila contoarul electric, ca să nu mai pierd nopţile cu cititul, spunându-mi că doar nu mă fac scriitoare, da, ajunsesem scriitoare.  

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Acuma, la care să mă refer eu… Că una a fost publicată, una e la editură… Stai, că vorbeam cu mine. O să punctez despre asta din urmă. Şi, parol că zic numa’ în trei cuvinte! Trei, doi, unu, start: ravisantă. Fabuloasă. Uluitoare. Ai văzut? Că pot, deşi sunt tală lungă, după cum se spunea la mine, la ţară, să scriu şi pe foarte scurt?

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Bine zici, cititorilor mei! Căci, ce să vezi, cum nu sunt sfânta Sofia, cu ai altora nu am nicio treabă. Păi, să fie le-aş zice! Orice şi tot ce vor şi le place. Printre astea toate, şi cititori ai mâzgălelilor mele. Şi să aibă. Ce le trebuie şi ce le doreşte inimioara. Şi, ca să trag spuza pe turta mea, să aibă, din când în când, ca să nu bată la ochi, dacă mereu, drag şi de scriitura mea.

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Mulţumesc şi eu, Caro! Mi-a plăcut să stau cu tine la o tacla.

Pe autoare o găsiți aici: Nina Marcu

Interviul saptămânii – Georgiana Vâju – Editura Quantum

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le impărtășiți cu publicul cititor?

Răspuns: Bună, și bine v-am (re)găsit! Acum, să răspund la prima întrebare: niciodată n-am simțit că-s pregătită pentru asta! Dar, niciodată! nici la prima carte, nici la a doua, nici la a șasea. Dar, din fericire sau nefericire, depinde din ce parte a poveștii privești, am avut alți oameni care m-au împins de la spate să-mi public cărțile.

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Răspuns: Depinde de carte. Sunt cărti care nu necesită niciun fel de documentare. Ai ideea în cap, povestea curge, o scrii, practic folosindu-te de cunoștințele acumulate de-a lungul vieții, în cazul meu și de cele profesionale. Apoi, sunt cărți care necesită o minimă documentare, cum ar fi o hartă, o locație, ceva informații politice sau tehnice. În cazul acestora o căutare pe Google sau câteva informații de pe Wikipedia sunt suficiente. Și sunt cărți „ cu greutate”, cum este, de exemplu, Doamna Eminescu, care cer ani mulți de documentare și cumva sedimentarea și aranjarea informatiilor.

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Răspuns: Nu am niciun fel de ritual. Îmi vine să scriu sau nu, e simplu. Vreau doar ca atunci când scriu să fie liniște și, dacă se poate, să nu fie nimeni prin preajmă. De aceea, de multe ori cînd scriu, prefer să fiu singură acasă. Mai e și chestia că nu-mi place să văd nasuri vârâte în ideile mele, până când nu accept eu lucrul acesta, si de obicei îl accept destul de greu.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți înainte?

Răspuns: Categoric, este nevoie de talent, însă talentul trebuie cultivat cu foarte multă lectură, și dacă se poate ca cititul să fie destul de diversificat.

5. Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Raspuns: Nu am o anumită carte a copilăriei, însă, acum îmi vine în minte „Micul prinț”, o carte pe care am recitit-o cu drag și ca adult, și pe care i-am recomandat-o și băiatului meu, imediat ce a putut citi. Și, da, am crescut într-o casă plină de cărți. Mama mea era cititoare, tata nu prea. Dar mama cumpăra tot timpul cărți și citea, așa că am trăit înconjurată de cărți.

6. Credeți în puterea exemplului atunci când vine vorba despre copii și lectură?

Răspuns: Nu știu; sincer, tind să nu cred asta. Fiu-meu, de exemplu, nu citește nici să-l piști cu ceară, iar eu nu am zi în care să nu pun mâna pe o carte. Deci, în cazul meu, puterea exemplului nu există.

7. Vă rog să ne împartașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Răspuns: Cred că, fiind atât de activă în media, publicul știe deja cam totul despre mine. Știe la ce cărți lucrez, ce vârstă am, ce stare civilă, ce hobby-uri, pe unde-mi place să mă plimb, unde locuiesc și cu ce mă ocup. Ce ar mai fi de spus? Culoarea părului nu mi-am schimbat-o, ați fi văzut pe Facebook, pe Instagram… 😀

8. Cum au reacționat persoanele din jur  în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Răspuns: Îndrăznesc să cred că normal, pentru că la noi, la români, așa este normalitatea. Adică, unele s-au bucurat pentru mine, m-au susținut și m-au ajutat, fiind încă alături de mine; aceasta este, însă, procentul minoritar. Procentul majoritar s-a cam îndepărtat sau s-a evaporat din peisaj. Sincer, nu duc lipsa nimănui. Mi-e bine cu oamenii care mi-au rămas.

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Răspuns: Adevărată. Emoționantă. Dureroasă.

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Răspuns: Să-mi rămână, pentru că-i iubesc și-i respect oferindu-le, sper eu, o lectură românească de calitate.

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Vă multumesc și eu pentru că v-ați gândit la mine.

Cărtile autoarei Georgiana Vâju se pot comanda de aici: Quantum Publishers

Himere – Seria „Cazurile și necazurile comisarului Anton Iordan“ – Teodora Matei

Editura Tritonic

Nr. pagini: 277

Anul apariției: 2021

Din seria “ Cazurile și necazurile comisarului Anton Iordan” fac parte urmatoarele volume:

  1. În mintea comisarului
  2. Lumânări vii
  3. Afaceri de familie
  4. Himere

Am așteptat următorul volum din seria “ Cazurile și necazurile comisarului Anton Iordan“ cu nerăbdare, cu atât mai mult cu cât autoarea mi-a spus că o sa fiu personaj în carte și așteptarea a meritat.

Avem în continuare cele două personaje, comisarul Anton Iordan și inspector principal Sorin Matache, unul dintre cele mai carismatice cupluri pe care eu le-am găsit in carti. Cei doi fac o echipa excepțională împreuna, și se completează minunat, unde se termină unul începe celălalt.

De data aceasta avem mai multe crime, petrecute în diferite colțuri ale țării și care la prima vedere nu au nicio legătură unele cu altele, dar dacă veți citi o să vedeți că este legătură. Pe lângă aceste crime executate doar asupra bărbaților, autoarea și-a îndreptat atenția către femei de diferite tipologii, dar unite sub un hobby comun, pasiunea pentru citit și nu numai.

Se pare ca soții mai multor doamne fie au murit, fie se află în stare critică  în urma unui infarct, dar analizele au arătat că de fapt altceva a fost cauza. Toate victimele prezentau o întepătură în diferite părți ale corpului și niciuna din ele nu a decedat sau nu a ajuns la spital în orașul în care domiciliau. Necazul a venit peste ei când se aflau în delegatie sau plecați din oraș.

Ce le unește pe soțiile acestor domni sunt două grupuri de lectura  de pe facebook și câte o bijuterie. V-am făcut curioși? Foarte bine! Asta era și ideea.

Pot să mă laud un pic și eu, nu? Să vă zic care este aportul meu în carte? Eu sunt Carolina Maior administratora unui grup, femeie serioasă, măritată, cu doi copii și pentru câteva clipe suspecta în aceste cazuri de crimă. Dar, stați linistiți, rapid am elucidat misterul și m-am întors la cititul meu 😛 . Vă mai zic că am avut ocazia să îl întâlnesc pe inspector principal Sorin Matache și a meritat…

De ce mi-a plăcut cartea? A avut o poveste foarte bine construită, un fir al ei realizat impecabil. Autoarea ne-a dus prin câteva orase din țară și au fost descrise cu exactitate locuri, parcă am asistat și eu la ancheta împreună cu cei doi, așa de bine a fost scrisă cartea. Ce mai îmi place la Teodora este că de fiecare dată le mulțumește colegilor si editorului, și de data aceasta i-a laudat și în carte, a reușit atât de frumos să pună între pagini câteva randuri despre colegii de la editura, să recomande lectura autorilor români și nu neapărat doar a colegilor de la Tritonic.

”Himere” de Teodora Matei, roman care face parte din seria „ Cazurile și necazurile comisarului Anton Iordan” este cartea cea mai bună a autoarei, din punctul meu de vedere, și sper ca acesta să nu fie ultimul volum și să mai continue.

Dacă doriți să aflați de ce cartea se numește Himere și mai ales cine este vinovatul pentru toate acele crime, vă invit să cumparați cartea și să o citiți.

Vă mai rog să cumparați cărți ale autorilor români, să știți că avem autori foarte buni, care scriu cu sufletul și care creionează niste povești absolut minunate.

Cartea se poate comanda de pe Tritonic și Libris!

Legenda lui Moș Nicolae

Ca toate poveştile şi aceasta începe cu a fost odată… un băieţel pe nume Nicolae. Despre Moş Nicolae s-au scris multe

legende şi povestiri, dar iată ce a ajuns la urechile noastre!

Se spune că Nicolae locuia într-un satuc cu oameni de tot felul. El era tare bun şi special, iar dorinţa sa cea mai mare era să îi ajute pe cei mai puţin norocoşi, aşa că, atunci când a crescut, a făcut tot posibilul să transforme visurile celor din jur în realitate. Pentru că rămăsese orfan şi mostenise o avere destul de mare, în fiecare noapte, Nicolae se deghiza şi le oferea oamenilor din satul său mâncare, haine şi ce mai aveau nevoie.

Timpul a trecut, iar într-una din zile Nicolae a aflat că un tată din satul său era gata să îşi piardă cele 3 fete din cauza faptului că era foarte sărac şi nu avea să le dea moştenire. Un negustor pusese ochii pe ele şi voia să le ia ca să îi fie sclave.

– Nu se poate aşa ceva, s-a gândit Nicolae. Aşa că s-a furisat într-o noapte în casa lor şi a aruncat o pungă plină cu bani în camera fetei celei mai mari.

– Uite, tată, cineva ne-a trimis aceşti bani şi voi putea să mă mărit! Si aşa a fost. Fata s-a măritat cu un băiat care îi era drag şi a fost fericită.

La fel s-a întâmplat şi cu fata mijlocie. Bătranul tată era foarte fericit, dar şi foarte curios să vadă cine era binefăcătorul familiei sale. Aşa că, peste încă un an, s-a hotarât ca, înainte de căsătoria celei mici, să pândească noaptea ca să vadă cine era cel care îi ajuta familia.

Ca să nu fie descoperit, Nicolae s-a suit încet pe acoperiş şi a aruncat săculeţul cu bani pe hornul casei. Acesta a căzut într-un ciorap care era pus la uscat la gura focului. De aici şi obiceiul ca micuţii să primească multe cadouri în şosetele agăţate la sobă sau in pantofiori, lângă uşă, pentru cei care stau la bloc şi nu au sobă.

– Om bun, cum te numeşti? Vreau să ştiu şi eu cine este cel care mi-a adus atât de multă bucurie, să-ţi multumesc pentru salvarea fetelor mele! a spus bătrânul tată.

 – Nicolae este numele meu, dar te rog să nu mai spui nimănui ce am facut! Pentru o faptă bună nu se aşteaptă răsplată.

Atunci bătrânul s-a întors la copilele sale, multumindu-i în gând zilnic lui Nicolae pentru bunătatea sa. Iar Nicolae, a continuat toata viata sa sa faca bine de fiecare data cand a putut.

Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu li se arată niciodată copiilor. Se spune că este bătrân şi, când îşi scutură barba deasă, cad şi primii fulgi de zăpadă pe pământ. El îşi dă seama cine a fost cuminte şi cine nu printr-o simplă privire pe fereastra casei şi are cadouri pentru toţi copiii. Cu o singură conditie. Aceştia să-şi lustruiască ghetuţele şi cizmuliţele, să le lase noaptea la uşă şi să spere ca Moşul le aduce mere, nuci, portocale, jucarii şi chiar şi câte o bombonică, deşi dulciurile se manâncă doar cu măsură. Cei neascultători primesc o nuieluşă de măr şi trebuie să aştepte până anul următor ca să găsească în pantofi daruri frumoase.

Dar Moş Nicolae este aşteptat în întreaga lume.

De exemplu, în Germania, pe lângă ghetuţe, copiii pregătesc o scrisoare pentru Moş şi câţiva morcovi pentru caii care îl aduc pe simpaticul bătrânel. In Franţa se spune că vine călare pe un măgăruş, alături de Moş Nuieluşă, iar la copiii olandezi, moşul ajunge pe mare. In România, de Sfântul Nicolae unii copii pun în apă crenguţe de pomi fructiferi, pentru ca acestea sa înflorească şi sa le aduca noroc.

Mai ştiţi şi voi, alte poveşti despre Moş Nicolae? Sunteţi gata să primiti darurile şi anul acesta? Nu uitaţi să curăţaţi ghetuţele şi să fiţi cuminţi!

Sursa: A fost odata

Până la Crăciun – Elena Petrea Kyrintzis – Editura Velvet Story

Editura Velvet Story

Nr. pagini: 232

Anul aparitiei: 2021

Când mă gândesc la Crăciun simt miros de scorțișoară, gândul îmi fuge la o cană cu ciocolată caldă cu multă frișcă sau chiar o cană cu vin fiert. Îmi imaginez magazinele pline de beteală și de ornamente de brad, în fundal auzindu-se colinde și îmi doresc ca odată în viață, Crăciunul să mă găsească în New York 😀

Dar, gata cu ce mă gândesc eu, să vă spun despre cartea “Până la Crăciun“ scrisă de tânara autoare Elena Petrea Kyrintzis. Nu pot spune că a fost chiar în spiritul sărbătorilor, dar nici nu pot spune că m-a deranjat foarte tare. Am luat cartea ca pe o comedie romantică cu unele elemente de Crăciun. Plusul cărtii l-a reprezentat partea de final care mi-a plăcut, care a fost scrisă sensibil, cu maturitate, cu speranța și iubire.

Dar, să o luam cu începutul. O avem pe Ashlin creatoare de lenjerie intimă, angajată la Plaisir, una dintre cele mai mari companii de profil din America. Apoi îl avem pe Richard, seful ei, puțin logodit cu o lungană :D, de care este foarte îndrăgostită și simte că este și reciproc, doar că el nu renunță la logodna. Partea frumoasă apare  când în peisaj intră Ethan, acționar majoritar al revistei Sparkle care dă de pământ cu firma fetei de fiecare dată când are ocazia.

Și de aici începe aventura.  Sătula fiind de impresiile proaste aparute în revista lui Ethan, aceasta îl înfruntă și îl pune la punct. Eee, aici intrevine soarta care îi aduce împreună și le schimbă unul altuia părerea despre celălalt, adică intră în peisaj Cupidon 😀

Urmând o lansare de moda la Viena, Ashlin trebuie să se prezinte pentru prezentarea celei mai noi colecții de lenjerie intima. Să nu fie cu supărare, dar linia creată de fata m-a dus cu gândul la telenovela “Betty cea urată “ după ce aceasta a devenit frumoasă 😀 Fata noastră pierde avionul și ajunge să călătorească cu nimeni altul decât Ethan în avionul lui privat. Lucrurile s-au incins un pic și cei doi fac un pariu. Acesta îi spune că in 10 zile se va îndrăgosti de el, adica exact Până la Crăciun 😛

Dacă Ashlin s-a îndrăgostit, dacă l-a uitat pe Richard și, dacă povestea ei are un final fericit vă invit să citiți cartea.

Elena Petrea Kyrintzis nu mai este o autoare debutantă și pretenția mea ca și cititor crește de la o carte la alta. Sunt sigură că poate mai mult decât această carte și eu în continuare aștept volumul doi de la Anthos care mi se pare cea mai bună carte a ei.

Cartea se poate comanda de la Velvet Story

1877 Portretul unei iubiri desăvârșite – Marius Albert Negut

Nr. pagini: 224

Editura Univers

Anul apariției: 2021

Cu o copertă de un roz absolut minunat, cu o poveste copleșitoare, cartea lui Marius Neguț m-a emoționat până la lacrimi.

Iubesc bărbații care pot să scrie atât de sensibil, să creioneze povești care ne ajung nouă, doamnelor, la inimă și acolo rămân.

Povestea de dragoste dintre Ileana și Mihai a început timid, a respectat toate cutumele vremii și nu erau deloc puține, și a fost o poveste pentru eternitate. Din păcate, nu au putut să se bucure mult de căsnicia lor, războiul chemându-l pe Mihai la datorie, și, doar gândul la frumoasa lui soție l-a ajutat să înfrunte toate ororile.

Nu vreau să vă dau spoiler, pot să vă zic că această carte se citește cu sufletul și cu mintea. Este o lecție de istorie atent documentată, este o parte din trecutul nostru relatat atât de frumos. Poate spun lucruri mari, dar eu pe Ileana am asemănat-o cu regina Maria, același suflet mare și mereu la datorie pentru țara noastră.

„E frig, iubita mea,frig tare!

Cerul cerne oameni.

iar eu te caut cu ochii închisi.

Inspir cu nesaț parfumul iasomiei pe care, odată,

am rupt-o, pentru a-ți împleti cunună.

Mirată de gest, ai cuprins coronița în palmă

și ai mângâiat florile albe,

fără să ști că, deodată cu ele, îmi dezmierzi inima.

Apoi, m-ai rugat să ți-o așez pe cap.

Am vrut atunci, cu degetele-mi tremurânde,

să-ți alint tâmplele,

dar teama de a nu-ți scutura petalele m-a oprit…

Acum mă căiesc de parcă, în clipa aceea,

mi-aș fi refuzat împlinirea.

Ce prost!

Cum să nu mângâi o tâmplă de floare,

mai ales când se deschide

chiar în fața ochilor tăi?!”

„ 1877 Portretul unei iubiri desăvîrșite” este cartea cu o scriitură clasică pe care, obligatoriu, trebuie să o așezi pe raftul cel mai vizibil și să te mândrești că ai ocazia să fii contemporan cu autorul.

Cartea se poate comanda la Editura Univers

Iar daca doriti cartea cu autograf se poate comanda de la Marius Albert Neguț