Interviul Saptamanii

Interviul Săptămânii – Bogdan Hrib- Editura Tritonic

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le impărtășiți cu publicul cititor?

Păi cred că prin școala generală când am… compus o poveste inspirată din „Robinson Crusoe” amestecată cu „Doi ani de vacanță”. Dar în nici un caz nu mă gândeam la… publicul cititor. Eram în spital după o operație de apendicită, cu ceva complicații și mă plictiseam de moarte. Și nu știu dacă am simțit că e… timpul. Cred că m-am distrat copios. Apoi a urmat o pauză lungă, întreruptă cu mici tentative sefistice (nereușite), până la „Filiera grecească” în 2006. A început ca un fel de auto-provocare și de atunci au apărut Stelian Munteanu și Tony Demetriade și Pușkin… și toți ceilalți. Și cum se zice: Pofta vine, mâncând! Tot așa, pofta de scris nu mi-a mai trecut.

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Depinde de carte, de la caz la caz. În general scriu despre locuri pe care le-am vizitat și am în tot felul de cutiuțe virtuale imagini (fotografiile mele) și idei despre locuri și oameni și evenimente. Dar pentru că am nevoie de detalii, stau și scotocesc mult. Și nu neapărat pe net. Și îmi place la nebunie! Pentru „Somalia, mon amour” unde vorbeam despre Africa și despre pirați… ohooo, documentarea a fost lungă și complicată. Am avut, ca ajutor, inclusiv o agenție de știri din Africa. Le-am scris și le-am povestit că sunt autor și că scriu pentru Somalia și problema piraților… și mi-au ajutat cu o mulțime de informații locale. Eu cred că cititorii de mystery & thriller sunt foarte atenți la detalii și nu pot fi păcăliți, așa că am mare grijă să fiu atent la orice – tipul armelor, culoarea clădirilor,  materialele de construcție, firme, mâncarea locală… Dar pentru mine documentarea chiar este foarte plăcută și frumoasă. Face parte din joc, din carte…

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Ritual? Nu știu. Trebuie să am chef. Îl invidiez pe Lucian Dragoș Bogdan care poate scrie în fiecare zi. Eu nu am mood-ul necesar… și îl găsesc mai greu, mai ales în ultima vreme. Povestirea mea din „Noir de Brașov”, spre disperarea soției mele și prietenilor, am scris-o în zece zile la mare. Și n-am făcut altceva. Așa s-a întâmplat. Acum lucrez la o povestire pentru „Noir de Cluj” și deja m-am  apucat… deși mai am ceva timp. Deci n-am un ritual. Dar… am nevoie de liniște (Nu televizor, muzică, fără țipete pe plajă sau aspiratoare prin vecini!) și de cafea. Nu neapărat foarte tare, dar foarte bună. Cafea, apă, un locșor liniștit și timp… Atât.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți înainte?

Nuuu, talentul nu e deloc suficient. Și nici cititul în sine… Cred că pentru început e necesară o cunoaștere a limbii române, adică școală făcută bine… apoi muuult citit, desigur. Dar pentru o poveste bună nu e de-ajuns să stăpânești limba, e nevoie de idei noi, inedite… și, în mare, poveștile sunt cam la fel de la Shakespeare încoace, sau chiar de la Tragedia greacă… totul e cum le spui. Așadar o abordare (că e la modă cuvântul!) inedită, a unor povești clasice, cu personaje cât mai bine conturate și cât mai neobișnuite, multă muncă (scris, tăiat, gândit, scris…) și… un pic de talent (ca la tort: pentru glazură și ornamente!)

5. Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Da, am avut noroc. Părinții mei aveau camera de zi cu un perete întreg acoperit de cărți. Iar eu am avut cărțile mele – colecția Jules Verne (cea cartonată) și „Biblioteca pentru toți copiii”.  Apoi mai târziu colecția „Aventura”… Pe vremuri se făceau cadouri cărți, nu mă prind de ce unii au renunțat la acest obicei.

Cartea copilăriei? Cred că „20 de leghe sub mări” + „Insula misterioasă”  + „Copiii căpitanului Grant” și toate celelalte zeci de volume din colecția Jules Verne. Și încă una „Cavalerul Pardaillan” de Paul Feval (Aș fi zis și „Cei trei mușchetari” de Dumas, dar pe asta sigur a citit-o toată lumea).

6. Credeți în puterea exemplului atunci când vine vorba despre copii și lectură?

Nu știu. Greu de spus. Cred că orice copil trebuie să aibă șansa de a fi prieten cu o carte, două, nouă… Nu știu dacă puștoaica mea citește acum (când nu mai e chiar mică!) pentru că m-a văzut pe mine, dar știu că vorbim despre cărți și în unele momente îmi confiscă vreo lectură recentă. Acum vreo câteva zile mi-a luat „Instinct criminal” a lui Thomas Enger. Nu știu încă dacă-i place. Mie da.

7. Vă rog să ne împartașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

În prima clasă de școală generală m-am îndrăgostit de colega mea de bancă. N-a aflat niciodată pentru că în trimestrul doi s-a mutat la altă școală. Prăjitura mea preferată în copilărie era mascota și îmi plăcea să mă dau în tobogan… E ok?

8. Cum au reacționat persoanele din jur  în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Cred că s-au bucurat foarte tare. M-au responsabilizat întrebându-mă când apare continuarea. Nu a apărut chiar atât de repede. Prietenii și familia au fost întotdeauna un mare și puternic sprijin pentru poveștile mele…

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Minciuni, mistere, miraje…

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Unul singur: Citiți mult, citiți autori români! Și citiți… bine!

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Cărtile domnului autor Bogdan Hrib se pot comanda de pe www.libris.ro.

Interviul Săptămânii – Oana David

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le impărtașiți cu publicul cititor?

Bună ziua, eu vă mulțumesc pentru invitație. Iar ca să răspund la întrebare: momentul când am simțit că este timpul să scriu nu este același cu momentul când am simțit că doresc să împărtășesc publicului ceea ce am scris. Eu scriu de mulți, mulți ani, „Între două fronturi” nu este primul meu roman scris, dar este primul roman despre care am considerat că merită lumina tiparului și în care am crezut suficient încât să-l pot împărtăși.

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Între mult și tare mult, depinde de cât de bine stăpânești subiectul. Iar stăpânirea unui subiect, în funcție de autor, este mai mult decât relativă. De exemplu, genul meu preferat, ficțiunea istorică, pe care îl și scriu de altfel, implică foarte multă documentare, ani întregi. Probabil că scade cu timpul, dacă plasezi cărțile în aproximativ aceeași perioadă; dar ce farmec ar mai avea? 😀

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Trebuie să fiu singură între patru pereți și să ascult muzică. Am eu niște playlist-uri anume pentru scris, le ascult pe repeat, săptămâni și luni întregi, pentru că-mi trezesc o anumită stare. Cam atât.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți inainte?

Știți dumneavoastră, e cam ca-n vorba aia cu 10% inspirație și 90% transpirație. Transpirația fiind, în cazul ăsta, lectura. Un autor, ca să scrie bine și să evolueze de la pagină la pagină, de la carte la carte, trebuie să citească enorm și de toate, cât mai diversificat. De la literatură de consum, la „marea literatură”. Scrisul este și el o tehnică, pe care o deprinzi și-o stăpânești în timp și după multă, multă lectură.

5. Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Cartea copilăriei mele a  variat odată cu vârsta, de la „Micul prinț” pe la 7 ani, la „Cuore, inimă de copil” pe la 10 ani și la „Pe aripile vântului” în adolescență, cărți pe care le iubesc la fel de mult și acum. Părinților mei le-au plăcut cărțile și au avut bibliotecă mare, iar eu am profitat de ea cât s-a putut încă de mică.

6. Credeți în puterea exemplului atunci cănd vine vorba despre copii și lectură?

Da, absolut. Că tot spuneam mai sus de biblioteca părinților, acum mă laud cu faptul că biblioteca mea o depășește cu mult pe cea din copilărie și observ cu bucurie că puterea exemplului funcționează din generație în generație: și fetița mea, la 6 ani, e îndrăgostită de cărți. Sunt jucăriile ei favorite. J

7. Vă rog să ne împartașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Ce să zic? Poate faptul că semăn puțin cu Lulli, personajul meu principal: am o părere despre orice. 🙂

8. Cum au reacționat persoanele din jur  în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Cunoscuții mei s-au mirat, nu se aștepta cam nimeni. V-am spus, am fost tot timpul tare secretoasă cu pasiunea asta a mea.

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Bucățică de istorie românească (conjucția „de” nu se pune, nu?)

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Le mulțumesc frumos pentru susținere și aprecieri. Știți senzația aia când se oprește din senin un necunoscut în parc să-ți laude copilul/cățelul? Bucurie inconștientă, dar completă. Cam așa e.

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Cartea autoarei Oana David se poate comanda de pe site-ul www.libris.ro

Interviul Săptămânii – Allex Trușcă

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

Mulțumesc și eu pentru ocazia de a (mai) sta de vorbă, felicitări pentru site și la cât mai mulți urmăritori!

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le impărtășiți cu publicul cititor?

Acum câteva sute de ani, într-o altă viață, așa mi se pare când mă gândesc la asta. Mai recent, prima dată am încercat în generală și apoi liceu, când îmi găsisem o muză. Scrisesem pe atunci poezii și câteva proze scurte, fantastice sau horror. Am renunțat la orice tentativă de scris pentru mult timp, și, pe la vreo 33-34 de ani, când citeam „Jocul Îngerului”, una din cărțile tetralogiei lui Zafon, mi-am reamintit de vechea mea pasiune. Și de atunci, am făcut greșeli, ca orice începător, am fost dezamăgit, ca orice debutant care crede că orice zboară se mănâncă, am învățat din greșelile mele sau ale altora, am ascultat sfaturile celor cu mai multă experiență în literară, m-am înconjurat de oameni de încredere și am evoluat.

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

N-aș putea spune că există o regulă sau vreo limită, în mod evident dacă scrii despre ceea ce cunoști nu vei petrece același timp ca atunci când vrei să te documentezi despre ceva în afara ariei tale de expertiză. Uite, să-ți dau un exemplu, pentru o proză scurtă de două-trei pagini, am citit vreo douăzeci de articole despre transformarea cenușii umane în diamante, care, așa ca fapt divers, sunt la fel de „reale” ca și cele naturale. Așa că, dacă vă e greu să vă despărțiți de un fost iubit, soacră sau mătușă și doriți să-i purtați pe post de cercei sau colier, vă pot da câteva referințe. Întorcându-ne la documentare, mă intereseazăca ceea ce scriu să fie credibil și realist (în contextul textului respectiv), deci nu-mi impun un timp limită pentru documentare. Mă deranjează tare mult, ca atunci când citesc o carte, să găsesc tot felul de inadvertențe și sper să-i scutesc pe cititorii mei de asemenea neplăceri. 

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Aș vrea să fiu mai disciplinat în această privință, să am un ritual bine pus la punct, dar viața mea e atât de agitată în ultimul timp încât abia reușesc să fur din când în când câteva momente pentru scris. Pot să spun că funcționez destul de bine când am termene limită. De obicei trag de timp, până când am cât de cât clară povestea în minte, apoi în al doisprezecelea ceas o aștern în word, o las o vreme fără să mă ating de ea, apoi o recitesc, tai, corectez, mă minunez ce prostii am scris. Asta referitor la proza scurtă, la roman e mult mai complicat, necesită un alt soi de angajament, aici fac fișe ale personajelor, o schiță a romanului (n-am spus c-o și respect în totalitate). Dacă-i vreun lucru pe care nu-l fac? Nu scriu ceva doar de dragul de a fi în rândul lumii sau doar pentru că respectivul subiect e la modă acum.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți inainte?

Dacă aș fi un pic răutăcios, aș spune că e nevoie să ai mai multe cărți citite decât scrise. Și de preferat ar fi să citești din mai multe genuri literare, autori buni din diferite epoci și colțuri ale lumii, că dacă citești mereu aceeași poveste, doar cu numele personajelor schimbate, tot limitat rămâi. Și neapărat, trebuie citită și literatură autohtonă, că momentan te adresezi cititorilor din România, nu? Evident că îți trebuie talent, că nici de cântat nu poți dacă n-ai voce și ureche muzicală, nici de dansat dacă ai două picioare stângi, nici de pictat dacă tot ce știi să desenezi e un apus de soare în mare. De fapt, acum poți face orice și oricum, cu un marketing potrivit, dar asta-i altă poveste. Și, pe lângă talent și multe cărți citite, mai trebuie ceva: studiu, fie că mă refer la cursuri de scriere, gramatică sau efectiv analiza, disecția cărților citite. Nu trebuie uitați nici cititorii beta de încredere, care să-ți dea una după ceafă, de preferat la figurat, să-ți arate posibilele puncte slabe ale textului. Și după ce ai scris cartea aia, sau mă rog, primul draft (că doar nu crezi că e gata când ai pus ultimul punct, nu?) îți trebuie și un pic de noroc, să-și găsească editura potrivită. Da, norocul e important și el, că sănătate au avut și cei de pe Titanic.   

5. Care a fost cartea copilariei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Am crescut într-un sat în Oltenia, la vreo 3 kilometri de oraș. Ai mei aveau o bibliotecă, nu prea mare, dar în acel moment pentru mine a fost de ajuns. În plus, în fiecare an în care luam premiul I, că eram un tocilar, mama mergea cu mine la singura librărie din oraș și-mi cumpăra una-două cărți, ceea ce pentru mine era o mare satisfacție. Pe lângă cărțile de povești și basme, nu cred că greșesc când spun despre romanul „Încântare” al scriitorului gorjean Sabin Velican că a fost cartea copilăriei mele. Apoi, în topul preferințelor mele erau cărțile lui Jules Verne, mai ales „Castelul din Carpați”, „De la Port-Said la Mombasa” al lui Henrik Sienkiewicz, „Bătrânul și marea ” al lui Hemingway că eram obsedat de pescuit, și „Comoara din Insulă” de R.L. Stevenson.

6. Credeți în puterea exemplului atunci cănd vine vorba despre copii și lectură?

Cred în puterea exemplului în orice domeniu, nu numai când vine vorba de copii și lectură. Nu mi se pare corect și normal să ceri cuiva să facă un anumit lucru, dacă tu nu îl faci. Apoi, mi s-ar părea un pic utopic ca tu, părinte sau frate mai mare, să te aștepți ca cel mic să stea cu nasul în bibliotecă dacă tu nici nu mai știi cum se deschide o carte. Evident, există și excepții, dar știm cu toții că în general, copiii fac ce văd de la părinți. Asta-i un fel de armă cu două tăișuri, cred că toți am învățat asta pe pielea noastră, dar prefer să vorbesc despre psihologie și lucruri moștenite de la părinți după cel puțin două beri.

7. Vă rog să ne împartașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Nu-mi place să fiu apelat cu dumneavoastră de către cititori. 🙂 Ah, vă mai pot spune că în copilărie eram convins că aveam o comoară îngropată în grădină, dar nu voia nimeni să mă creadă, așa că m-am pus la treabă, aveam de gând s-o găsesc singur. Am făcut praf culturile de morcovi, sfeclă și cartofi cu târnăcopul, m-am durut și mâinile de la bătături, și fundul de la bătaia primită.

8. Cum au reacționat persoanele din jur  în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Unii au privit asta cu scepticism și neîncredere, alții au fost curioși, alții au fost entuziasmați. Fix ca în viață, în absolut orice acțiune ai întreprinde, vei găsi cel puțin câte un reprezentant al fiecărei categorii menționate. Acum, dacă stau să mă gândesc puțin, poate dacă aș fi scris proză realistă, ar fi fost mai multe persoane entuziasmate sau curioase, dar consider că literatura fantastică îmi este mai potrivită. Sau, și mai precis, prefer să scriu un amestec de realitate și fantastic.

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Aoleu, să-i ceri unui scriitor să descrie ceva în doar trei cuvinte, este din perspectiva mea, aproape un sacrilegiu, dar te iert, că-mi ești dragă. 🙂 O să mă refer aici la ultimul roman, cel publicat la Editura LITERA, în colecția Biblioteca de Proză Contemporană, și anume, „I put a spell on you…”  , 1) real, fantastic, contemporan; 2) dragoste, adulter, fantasme. Cam greu, prefer să văd părerile cititorilor.

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Să aibă încredere că vor veni zile mai bune, să aibă grijă de ei, de sănătatea lor mintală și să citească în continuare autori români. Avem mulți scriitori buni însă, din păcate, unii nu sunt foarte vocali sau vizibili pe rețelele sociale și n-au nici un marketing puternic în spate. I-aș ruga pe cititori ca atunci când descoperă un autor care le place, să-l recomande și cunoscuților. Dacă întâlnesc o carte bine scrisă, dar cu un subiect care nu i-a atras, să spună mai departe, s-o ajute să-și găsească cititorul potrivit. Dacă o carte mult prea lăudată este slabă din toate punctele de vedere, să spună și asta, mai salvăm copaci, timp și bani.

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Mulțumesc și eu. Cu drag, Allex Trușcă.

Cartea autorului Allex Trușcă poate fi comandată de pe site-ul www.litera.ro

Interviul Săptămânii – Nicoleta Tudor

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le împărtășiți cu publicul cititor?

În primul rând, îți mulțumesc mult Caro pentru invitația la acest interviu, mă bucur să-ți fiu alături, pentru blogul Citesc românește, blog nou care sper să crească într-un an, cât altele în zece.

Pe hârtie, la propriu pe hârtie, mi-am așternut ideile cam de când am început să reușesc singură să scriu și să și înțeleg ce-am scris, bine, nu le împărtășeam decât cel mult surorii mele geamănă, cu care împărțeam și același pat, iar înainte de a adormi, vorbeam în versuri, îți dai seama ce ieșea.

Curajul de a împărtăși cu publicul ceea ce scriu, a venit prin clasa a III-a, când mi-am scris singură poezia pe care am recitat-o la una dintre serbările școlare. Apoi a venit adolescența, când tot românul e poet și, na, româncă neaoșă și eu, m-am simțit nevoită să debitez nu oricum, ci pe versuri, ceea ce simțeam eu atunci. Am ascuns bine caietul, până în 2017, când mi-am făcut curaj să public poeziile scrise în adolescență și anume în volumul „Dincolo de nori”, la editura Librex Publishing.

Dar, inainte de a îmi trece prin minte să-mi pun sufletul de adolescentă pe o tavă și să îl servesc cititorului, prin 2012, am primit cadou de ziua numelui meu un laptop. Ce să fac cu el, ce să fac? Nu prea aveam ce, în afara scurtelor momente în care mai intram pe Facebook (pe vremea aceea nu eram legată ombilical de această platformă de comunicare, ca acum). Așa că, mi-am luat inima în dinți și m-am apucat să aștern într-un document Word de data aceasta, nu pe hârtie, o poveste care îmi bântuia imaginația de mult timp. Așa a luat naștere primul capitol din volumul „Cercurile mistice”, primul volum din trilogia cu același nume, pe care i l-am trimis fiicei mele, Vero, cu întrebarea: „Dacă o carte ar începe așa, crezi că ai citi-o?”

Raspunsul a venit fulgerător de repede „Daaaa. Din ce carte este? O vreaaau?”

Și așa, capitol după capitol, scriam, trimiteam Verei. Am avut o pauză de vreo săptămână, după care m-a sunat Vera și mi-a cerut să scriu o dată, să nu o las cu ochii în soare, că a început să viseze personajele și o termină ea dacă eu nu am de gând.

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Treaba cu documentarea e o treabă destul de serioasă. Adică, fantezie, fantezie, ce scriu eu, dar, acea fantezie este foarte bine documentată. Nu spun că pe parcursul documentării, la un moment dat, schimbi firul poveștii pe care voiai să o spui. Nu-ți spun că, după ce Fan curierul mi-a tot adus colete din două în două zile cu cărți despre farmece, blesteme, ritualuri cu lumânări și alte îndeletniciri de genul acesta, soțul meu mi-a spus foarte serios:”Sper că nu te apuci de prostii din astea”

De obicei, când îmi încolțește ideea unui roman, încep cu documentarea. Pe măsură ce aflu lucruri, firul poveștii ia viață în mintea mea, crește, se țes intrigi, situații, dialoguri, chiar. Când încep să scriu romanul, deja partea de documentare este finalizată într-un procent de 80%, deja știu bine finalul, restul sunt amănunte pe care le dezvolt pe măsură ce creez povestea. Dar, uneori, când mai caut ceva, dau peste informații care mă fac să schimb cursul poveștii sau să vin cu o poveste în poveste, așa cum s-a întâmplat cu volumul al doi-lea din trilogia Triunghiul de foc, și anume cu Regasirea discurilor solare, care a început cu povestea Ilincăi si a lui Luca, o poveste care mi-a rămas în suflet, după ce am găsit în timpul documentării referiri la povestea de dragoste dintre un preot și o „vrăjitoare” de la sfârșitul secolului XVII, când în Transilvania avea loc prigoana „vrăjitoarelor”, poveste care a stat la baza primei părți a volumului Regăsirea discurilor solare, poveste pentru care aș fi suferit dacă nu o împărtășeam cu cititorii mei.

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Nu, chiar nu am figuri din astea. Scriu când am ce scrie. Scriu când am idei. Scriu când am inspirație. Scriu în orice moment al zilei, prefer noaptea, de  ce să nu recunosc, e mai liniște, iar fantezia se pare că vine spre mine o dată cu întunericul.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți înainte?

Ce să spun Caro? Ca să ai talent la scris, trebuie să ai imaginație, în primul rând. Apoi să deții în vocabularul tău un număr suficient de mare de cuvinte pentru a te juca cu ideile, căci scrisul, până la urmă, asta este. O joacă în care instrumentele principale ale jocului sunt cuvintele și da, are o strânsă legatură cu cititul, căci acesta, cititul, îți dezvoltă și imaginația, îți îmbogățește vocabularul, am auzit pe undeva că ajută și memoria. Deci eu aș spune că e nevoie categoric de talent, dar și de un background de cărți, măcar pentru a avea idee cum se scrie o carte.

5. Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Nu pot spune că părinții mei s-au omorât cu cititul, erau oameni simpli, de la țară, aveau alte preocupări și anume să muncească pentru a asigura un trai decent celor trei fete pe care le aveau. În schimb, sora mea mai mare a fost cea care mi-a insuflat plăcerea, dorința și nevoia de a citi. Începea să îmi povestească câte un roman, pe vremea aceea era în vogă Alexandre Dumas, mi-l povestea cu patimă, eu îi sorbeam cuvintele și când era acțiunea mai în toi și curiozitatea mea mai excitată, imi spunea: „Dar am cartea, ți-o las s-o citești” și uite așa, mă lăsa cu ochii în soare și cu gura căscată.

Mi-au plăcut multe cărți, este greu să definesc cartea copilăriei mele, dar mi-a rămas în suflet, cel mai mult, Fiul risipitor, de Radu Tudoran.

6. Credeți în puterea exemplului atunci când vine vorba despre copii și lectură?

Categoric. Sunt foarte multe cazuri în care părinții nu citeau, dar copii da, dau exemplu generația mea, majoritatea părinților noștri nu citeau, dar noi plimbam câte o carte de la unul la altul, până o citea toată clasa. Dar dacă ar mai fi fost și părinții care să aibă această înclinație, cum ar fi fost? Sunt și cazuri în care trebuie să îți pui imaginația la lucru și iarăși dau un exemplu personal (Vero te fac de râs). Pe Vera n-am reușit să o fac să citească până prin clasa a VI-a, când disperată, am apelat la profesoara ei de română (care îmi fusese și mie profesoară), iar dânsa mi-a recomandat nonșalant să îi dau o carte de Sandra Brown, ca să-i deschidă apetitul. Și i l-a deschis, Slavă Domnului, nu este un secret pentru nimeni că Veronica Amuza este o cititoare împătimită.

7. Vă rog să ne împărtașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Aoleu, ce să spun eu aici? Uite, de exemplu, pot aprinde un foc când alții nu reușesc (adică, într-un final reușesc, dar cu mult fum).

8. Cum au reacționat persoanele din jur  în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Din jur, adică din jurul meu apropiat? Depinde, ai casei m-au sprijinit, încurajat, ajutat (soțul nu a citit ce-am scris, mai bine).

Colegii, unii mi-au fost alături, alții s-au comportat ca și cum nu s-ar fi întâmplat asta, dar, mă rog, nici Isus n-a fost profet la el în sat…

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Captivantă, magică, controversată. Acum, depășind cele trei cuvinte, am fost întrebată dacă sunt vrăjitoare.

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Mesajul pentru cititorii mei este că îi iubesc. Datorită felului în care mi-au primit cărțile, datorită feedback-lui lor, voi scrie în continuare, pentru a-i bucura cu povești care să îi scoată din realitatea încrâncenată în care trăim acum. Și le mulțumesc din suflet că îmi sunt alături. Cu impresii, cu sfaturi, cu critici. Am nevoie de toate acestea.

Vă mulțumesc pentru răspunsuri!Vă doresc inspirație și spor la scris!

Și eu îți mulțumesc mult pentru că te-ai gândit la mine și ai dorit ca eu să fiu parte din blogul tău!

Cărțile autoarei Nicoleta Tudor pot fi comandate de pe www.librex.ro!

Interviul Săptămânii – Laura Nureldin

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le impărtășiți cu publicul cititor?

Ooo.. demult. De prin liceu, dacă nu cumva din școala generală. Iar primele mele „scriituri” au fost – firește – poezii (da, și pe ele le-am scris în engleză) și ceva ce am aflat mult mai târziu, mai la „bătrânețe”, că se numește fan fiction. Mă uitam la Highlander pe atunci și am inventat o poveste paralelă cu personajele din serial. Desigur, acea poveste nu era menită să aibă un public. Dar mă amuza să fac asta, textul curgea absolut natural, așa că am scris destul de mult la ea. Încă există într-un caiet, în camera mea de puștoaică. Și tot fan fiction despre Take That. Colega mea de bancă și cu mine eram fane înfocate, asta e!

Ideile menite să fie citite și de alți ochi decât ai mei au venit mai târziu, odată cu îndrăzneala. Pe blog. Apoi, în 2014, am scris primul meu roman, iar în toamna lui 2015 îl publicam la Editura Herg Benet. Regii timpului.

Sigur, asta dacă nu punem la socoteală comentariile, caracterizările și analizele literare pe care le primeam ca teme la școală și pe care le scriam liber, după ce citeam opera respectivă. Mai puțin în cazul caracterizării lui Ștefan cel Mare din Frații Jderi – n-am putut neam să trec de primul volum, iar în primul volum Ștefan nu apărea. :)))

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Nu fac documentare înainte să mă apuc de scris. Pentru că niciodată nu știu ce voi scrie. Când ajung într-un punct în care am nevoie să îmi confirm niște cunoștințe sau să aflu ceva, atunci mă pun pe căutat. Așa că durata variază de la câteva zeci de secunde – atât a durat să aflu cum se numește Îngerul Focului, de pildă – până la câteva ore (când te apuci să studiezi temeinic istoria Persiei Antice, vocabularul și gramatica vreunei limbi moarte sau semnificațiile atribuite unui simbol ori unui cristal nu-ți permiți să dai rasol). Deși scriu fantasy, îmi place ca reperele reale din cărțile mele să fie corecte și verificabile. Știu că eu sunt chițibușară și verific atunci când găsesc așa ceva în vreo carte, așa că n-aș vrea să dezamăgesc un cititor la fel de „pricinos” ca mine.

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Niciodată nu deschid un document fără să am măcar o idee în  minte, pe principiul „lasă, că vine ea”. Pentru mine, coala goală e cel mai sigur mod de a-mi ucide inspirația. Așadar, când am fie și un crâmpei de idee, îmi deschid frumos documentul, îmi pun un pahar de vin și mă apuc de scris.

Nu corectez decât greșelile de tipar atunci când scriu – de editat, editez a doua zi. Și nu tai – de regulă adaug, pentru că îmi dau seama că nu am reușit să transpun în cuvinte suficient de convingătoare ceea ce, în mintea mea, era cât se poate de clar – și simt nevoia să dezvolt o anumită scenă (da, știu că am spus „scenă”, dar eu scriu mai degrabă cinematografic decât literar), astfel încât cititorul să vadă cu ochii minții exact ce mi-am dorit să îi descriu; fie că e vorba de înfățișarea unui personaj, de o stare, de un loc sau de o acțiune.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți înainte?

Ca să poți spune povești, trebuie să ai la îndemână instrumentele de bază: cuvintele. Or, vocabularul ți-l construiești citind. Deci da, e nevoie să fii mai întâi cititor ca să poți fii, la rândul tău, scriitor. Chiar și cărțile scrise slab te învață ceva. Te învață ce greșeli să nu faci. 🙂

5. Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Am crescut într-o casă cu mii de cărți – nu e o exagerare. Biblioteca bunicii mele materne  – profesoară de Limba și Literatură – conținea nu mai puțin de 3 (da, trei) mii de cărți. Sigur, multe dintre ele critică literară, dar și comori de literatură clasică și contemporană românească și universală. În aceeași casă – biblioteca mătușii mele, care m-a făcut să-mi găsesc gustul pentru thriller-e și romane polițiste. Și, desigur, biblioteca mea, care conținea de la cărți pentru copii cu ilustrații superbe, până la romane de capă și spadă (și acum l-aș reciti cu mare plăcere pe Dumas). Nu aș putea alege o carte a copilăriei mele. Am citit cu drag de la Povești Nemuritoare și Micul Prinț până la Cireșarii sau seria Melania Lupu. Totuși, prima mea carte, cartonată, cu ilustrații decupate în relief, a fost povestea lui Aladin. Eu îi ziceam Adidin și o căram cu mine peste tot. A fost singura pe care am făcut-o ferfeniță (altfel, mereu am avut mare grijă și respect pentru cărți) din prea multă iubire. :)))

6. Credeți în puterea exemplului atunci când vine vorba despre copii și lectură?

Categoric! Un copil căruia îi citești de mic, încă înainte să înțeleagă bine ce spui, va ajunge să iubească poveștile, să le caute, să vrea să le deslușească singur și – cine știe – poate chiar să le scrie.

7. Vă rog să ne împărtășiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Nu există multe lucruri pe care oamenii să nu le știe despre mine. Iar cele pe care nu le știu, e mai bine să rămână așa 🙂

8. Cum au reacționat persoanele din jur  în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Prietenii s-au bucurat. Alții au ridicat o sprânceană. Și câțiva, puțini, au luat în râs cărțile mele pe care nici măcar nu le-au văzut, darămite să le și citească. Dar aceștia din urmă sunt cei care nu contează. Îmi pasă numai de părerile formate în cunoștință de cauză, nu în baza unei prejudecăți. Iar aici nu mă refer doar la cărți. 😉

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Pfuu, nu-mi place să-i zic ultima. Putem să-i spunem „cea mai recentă”? Indiferent dacă ne referim la ficțiune (Demoni III – Aer) sau non-ficțiune (cele două mini-ghiduri în curs de apariție la Editura UP – Trăiește! și Detox) cele trei cuvinte sunt încredere, viață, libertate.

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Trăiți, nu doar existați! Citiți povești – povești pentru copii, pentru oameni mari, dar povești. Nu suntem niciodată prea maturi sau prea bătrâni pentru ele. Oamenii care citesc trăiesc mai multe vieți. Câte una pentru fiecare carte.

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Cărțile autoarei pot fi comandate de pe Cărturesti.ro

Autoarea poate fi găsită pe facebook Laura Nureldin

Interviul Săptămânii – Lucian Dragoș Bogdan

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le impărtășiți cu publicul cititor?

Începutul a fost în copilărie, cu benzile desenate. O cunoștință m-a întrebat de ce nu scriu, în loc să desenez și, cu ușurința specifică vârstei, am considerat că e ușor. Asta se întâmpla prin 1986. După vreo patru ani, am ajuns la concluzia că nu am talent la scris și am abandonat inițiativa. M-a ținut doar câteva luni, după care am revenit asupra deciziei. În anii ’90 am publicat câteva povestiri, apoi în anii 2000 câteva cărți și, de prin 2013, am început să tratez cu mai multă seriozitate subiectul „carieră scriitoricească”.

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

La o carte science fiction, documentarea îmi poate lua câteva luni. În timp ce, la o carte polițistă sau de dragoste, s-ar putea să fie de ajuns câteva săptămâni. Dar e un proces dinamic, în sensul că tot timpul adun informații care mi se par interesante și le folosesc în textele pe care le scriu. Însă, pe lângă asta, mă documentez și punctual pentru fiecare carte în parte atunci când mă apuc de ea.

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Cred că singurul ritual ar fi acela că încerc să-mi fac zilnic timp pentru scris. În rest, pot scrie oricând, oriunde, în orice condiții. Important e să am laptopul la îndemână. De cele mai multe ori ascult muzică la căști în timp ce scriu, dar uneori combin asta cu aruncatul unei priviri la televizor, ori cu discuții purtate pe chat. Singura situație în care nu pot scrie este dacă sunt trist, deprimat, tulburat, supărat. Din fericire, asta se întâmplă suficient de rar.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți înainte?

Din punctul meu de vedere, a scrie o carte presupune cam 10% talent, inspirație și 90% muncă, transpirație. Și, da, e nevoie să citești mult ca să scrii: să vezi cum se contruiește o intrigă pentru a servi cât mai bine ideea; să înveți să creionezi personajele, astfel încât cititorul să poată empatiza cu ele și să le faci să acționeze natural, nu să-și schimbe comportamentul după cum ai tu nevoie; să scrii corect din punct de vedere gramatical, să eviți repetițiile, să faci textul să sune cât mai cursiv; să ai grijă la erorile de logică; să nu ratezi punctul culminant. Toate cele de mai sus vin din multe, foarte multe lecturi, din autoperfecționare, din studierea altor autori, din participarea la cursuri de scriere creativă.

5. Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Mi-e greu să aleg o singură carte. Pe vremea când citeam povești, am adorat „Povestea lui Harap-Alb” a lui Creangă. Crescând, am devenit devorator al cărților lui Verne, Dumas, May. Apoi am descoperit SF-ul și, de atunci, nimic n-a mai fost la fel.

Casa părinților și bunicilor mei era plină de cărți. În vacanțele de vară îmi plăcea să fac ordine în vreunul dintre corpurile de bibliotecă, ceea ce-mi dădea prilejul să trec prin toate cărțile de acolo, să le aleg pe cele care mi se păreau interesante și să am ce citi toată vacanța. Uneori, căutam și în lăzile din pod. De asemenea, aveam abonament la biblioteca din oraș, de unde împrumutam adesea cărți.

Pe Jules Verne îmi amintesc că-l citeam cu atlasul geografic în față. Și, uneori, citeam câte un roman într-o singură zi.

De pe la vreo 14 ani am început să-mi fac propria bibliotecă, iar în perioada facultății aveam zile când mai făceam „greva foamei” ca să-mi cumpăr vreo carte. Iar când am avut bursă, am cheltuit-o preponderent pe cărți. Chiar și acum, când e vorba despre cadourile de ziua mea, ori de Sărbători, cu mine e simplu: familia primește de la mine o listă cu titluri de cărți, ori de albume muzicale din care să aleagă ce-mi cumpără.

6. Credeți în puterea exemplului atunci cănd vine vorba despre copii și lectură?

Nu știu ce să răspund. Probabil că, într-o familie în care nimeni nu citește, sunt șanse mai mici pentru copil să deprindă acest obicei.

7. Vă rog să ne împărtașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Un lucru, probabil, mai puțin cunoscut e acela că, în adolescență, „scoteam” pentru familie o revistă lunară. Conținea benzi desenate, povestiri, articole științifice, jocuri, toate realizate mine. Am scos peste douăzeci de numere și, la ultimele, am reușit să-l cooptez și pe fratele meu. Una dintre dorințele mele este să revin la realizarea de benzi desenate, deoarece desenul/pictura sunt o parte esențială din ceea ce sunt.

8. Cum au reacționat persoanele din jur  în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

M-au felicitat și cam atât. Au luat-o ca pe un moft pe care mi l-am satisfăcut – ceea ce, la vremea aceea, cam așa și era. Și nici n-am făcut mare tam-tam, pe atunci am avut grijă să afle doar cei foarte apropiați mie. Abia ulterior, când am început să iau scrisul în serios, m-au luat și ei pe mine. Spre marea mea bucurie, începând din acel moment, m-au susținut continuu. Pot să spun că sunt un om norocos din acest punct de vedere.

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Dragoste, mister, inedit.

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Prin cărțile pe care le scriu vreau, în primul rând, să transmit fascinația mea pentru „de ce”-urile din acest univers din care facem parte.

Apoi, vreau să fac cititorul să-și pună întrebări. Să aibă în față atât părțile plăcute, cât și cele mai puțin plăcute ale personajelor, cu explicațiile din spatele lor, astfel încât să ajungă să se întrebe „Eu cum aș fi făcut în situația aceea? E cazul să-l judec pentru alegerea sa?”

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Mulțumesc pentru că v-ați gândit la mine.

Cărțile autorului Lucian Dragoș Bogdan se găsesc pe Libris.ro și Tritonic.ro

Interviul săptămânii – Raluca Butnariu

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

Bună ziua. Și eu vă mulțumesc pentru interes și invitație.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le impărtașiți cu publicul cititor?

Este deja binecunoscut faptul că am început prin a scrie doar pentru mine și pentru plăcerea mea personală. Nu știu cum să definesc acel impuls inițial cât mai concret. Dintotdeauna am fost o fire creativă și curioasă să învăț. Scrisul a fost pentru mine o revelație bruscă. A început ca o joacă, ce a ajuns să se transforme foarte repede în plăcere și bucurie. Încheiasem deja nouă povești când manuscrisele acestora au ajuns în mediul virtual (nici până în prezent nu am aflat cum s-a întâmplat acest lucru) și au început să fie citite și apreciate. Prin urmare, la momentul respectiv, nu aveam în intenție să împărtășesc ceva cuiva, ci doar să evadez din cotidian într-o lume pe care mi-ar fi plăcut s-o găsesc într-o altă carte.

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Depinde de subiect. În cazul meu, cam o treime din timpul pe care-l aloc unei povești reprezintă partea de cercetare. Și este o etapă necesară, dacă dorești să creezi o poveste verosimilă.

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

În primul rând mă dau cu ruj. Mi-am dat seama de asta de relativ puțin timp. La nivel personal, scrisul este un proces sexy-intelectual, deci trebuie să fiu prezentabilă. Fac asta din respect pentru personajele mele. 😉 Cum ar fi fost să scriu despre Braxthon din Trandafirul Scoțian, pe care l-am ridicat pe culmile superlativului în toate celea, nemachiată și cu părul vâlvoi? Dacă se întâmpla ca insul să ridice ochii spre mine din text, să dea cu privirea de mine și să gândească oripilat: ”Trăzni-m-ar cerul, așa arată Dumnezeul meu???”!? :))

În al doilea rând, am grijă să am aproape forfecuța și pila pentru unghii. Am prostul obicei să-mi frec vârful unghiilor de buza de jos atunci când pigulesc câte o frază, și dacă agață vreuna, o ”rezolv” cu dinții. Cu ochii în text, focalizată pe acțiune și dialog, nu prea bag de seamă ce fac și mă trezesc c-am ros-o până la șold.

Indiferent de genul literar pe care-l abordez, ascult muzică rock. Rock-ul medieval și cel simfonic se numără printre preferatele mele.

Nu știu dacă ceea ce v-am destăinuit mai sus poate fi considerat un ritual. Rujul și ustensilele de manichiură fac parte din kitul de supraviețuire a muzei, iar muzica rock este ceva ce ascult ori de câte ori mi se ivește ocazia: când fac sport, conduc mașina spre muncă, curăț baia sau gătesc.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți inainte?

Ca să scrii, trebuie să ai un bagaj lingvistic bogat. Și nu-l poți căpăta decât citind. Talentul este ceva cu care te naști, un dar al sorții, însă ai nevoie de muncă pentru a-l șlefui și folosi cum se cuvine.

5. Care a fost cartea copilariei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Cred că prima carte pe care am citit-o a fost Colț Alb, nu mai știu exact. Sincer, nu-mi amintesc ce carte mi-a deschis apetitul pentru lectură. Mama mea era o cititoare înrăită așa că da, am crescut înconjurată de cărți. Tot ea ne-a insuflat, mie și fratelui meu, plăcerea cititului. La început, ne povestea o parte din acțiunea unui roman și, atunci când ajungea în punctul culminant, ne îndruma neiertător spre raftul pe care se găsea cartea în bibliotecă. Ceea ce a început prin a părea un blestem, a devenind curând un mod recreativ de a ne petrece timpul. Apoi s-a transformat încet într-o necesitate. Cred că există, însumat, șapte seri într-un an în care nu citesc nimic, seara înainte de culcare, și asta numai în mod justificat.

6. Credeți în puterea exemplului atunci cănd vine vorba despre copii și lectură?

Categoric da! Noi suntem zeii lumii lor. Un copil va aduce în viața sa de adult tot ceea ce a văzut la părinții lui, și aici mă refer la toate aspectele, nu doar cele legate de citit.

7. Vă rog să ne împartașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Sunt arahnofobă. Orice păianjen cu diametrul peste un centimetru (aici socotim și lungimea picioarelor) devine un fel de Predator în mintea mea. În primul rând, are 8 picioare. Eu nu am decât două. Așa că el are de șase ori mai multe șanse să fugă mai repede decât mine și să mă înfulece cu fulgi cu tot. S-a întâmplat odată să spăl fereastra de la baie când un paianjen, mare cât unghia mică de la degetul mic al mâinii, și-a dat drumul în rapel pe lângă mine. Am zbierat atât de tare, încât fiică-mea era să facă infarct! Cred că i-am spart timpanele bietei insecte, fiindcă a fost atât de amorțită încât s-a lăsat apucată cu grijă de către salvatoarea mea și aruncată în curte, în grădină (unde cred că și-a petrecut ultima parte a vieții tare de urechi și cu privirea cruciș).

În mod paradoxal, îmi plac șerpii. Îmi amintesc că eram în Delta Dunării în camping și am încercat să prind un șarpe, care a scăpat în ultima secundă, strecurându-se într-un stufăriș. Când prietenii m-au întrebat de ce nu mă duc după el, le-am replicat serios că n-o fac nici moartă, fiindcă mi-e frică de păianjeni! Vă dați seama că s-a iscat ilarie în tot plutonul!

8. Cum au reacționat persoanele din jur în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Mama mea a fost entuziasmată, colegele de facultate mi-au prezis celebritatea (unele citiseră deja o parte din manuscrisele romanelor mele și erau foarte încântate de povești). Însă m-am izbit și de priviri îndoielnice în ceea ce privea succesul meu și numărul de cititori.

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Grea cerință. Loialitate, senzualitate, justiție.

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Mai întâi de toate vreau să le mulțumesc: pentru timpul dăruit, pentru interes, critici, încurajare și iubire. Le doresc să fie sănătoși, senini și să aibă parte zilnic de un motiv pentru a râde copios.

Mesajul meu pentru voi, dragii mei, este să priviți fiecare zi ca pe un dar și să-l cinstiți cu bucurie. Gândiți frumos, zâmbiți sincer, manifestați-vă cu bunătate. Citiți! Nu contează ce anume, important este s-o faceți în fiecare zi. Cândva, veți descoperi cartea/cărțile al cărei/căror mesaj vă va/vor ajuta să vă înțelegeți mai bine sufletul.

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Și eu vă mulțumesc pentru acest interviu deosebit, pentru susținere și recomandare.

Cu drag, a voastră mereu,

Raluca Butnariu

Interviul săptămânii – Marius Albert Neguț

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le împărtășiți cu publicul cititor?

Bună ziua, dumneavoastră și cititorilor! Am debutat cu „Îngeri rătăciți”, roman pe care nu l-am scris pentru a-l publica, ci pentru a-l oferi fetițelor mele, prin urmare, cu riscul de a-mi dezamăgi cititorii, imboldul de a scrie nu a fost stârnit de dorința de a mă adresa lor.

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Evident, depinde de amploarea poveștii și de cât de bine cunosc subiectul și aspectele conexe. Spre exemplu, la seria „Din altă viață” n-am prea avut nevoie de documentare, deoarece este autobiografică. În schimb, la „Îngeri rătăciți”, „Inocența păcatului”, „Cerberus” și „1877: Povestea unei iubiri desăvârșite” documentarea a fost absolut necesară, complexă și obositoare. Să privim, însă, partea bună a lucrurilor… Documentându-mă, mi-am îmbogățit bagajul de cunoștințe.

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Da, am un ritual. De obicei, scriu dimineața, la cafea, și mă întind până la orele prânzului.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți înainte?

O întrebare foarte bună! Nu cred că există scriitor valoros care, înainte de a fi publicat, să nu fi fost cititor pasionat. Consider cititul o etapă esențială și obligatorie înaintea debutului literar.

5. Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Am învățat să citesc pe la patru, cinci ani. La șapte ani aveam deja două biblioteci doar ale mele, pe lângă aceea a familiei. De altfel, oamenii trebuie să știe că în comunism nu exista casă fără bibliotecă. Cartea copilăriei mele a fost „Singur pe lume”, de Hector Malot.

6. Credeți în puterea exemplului atunci când vine vorba despre copii și lectură?

Evident! Copiii sunt oglinda părinților… Totuși, fiind tată, știu că, din cauza gadgeturi-lor de tot felul, misiunea adulților, de a insufla celor mici pasiunea lecturii, este una extrem de dificilă, dar nu imposibilă.

7. Vă rog să ne împartașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Sunt un om sincer, deci nu prea am secrete… Totuși, pe acelea (puține) pe care încă nu le-am devoalat, cu permisiunea dumneavoastră și a cititorilor, aș vrea să le păstrez.

8. Cum au reacționat persoanele din jur  în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Publicarea primului meu roman a stârnit un melanj de sentimente în rândul oamenilor dragi mie. A existat emoție, admirație, dar și uimire… neîncredere…

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Iubire copleșitoare, eternă…

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

În primul rând, dat fiind perioada din an în care ne aflăm, doresc să urez cititorilor sărbători fericite! Apoi, vreau să-i asigur din nou de respectul și dragostea mea. Dragii mei, nu uitați, pentru voi scriu și fără voi n-aș fi scriitor!

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Mulțumesc frumos! Toate cele bune!

Cărțile autorului Marius Albert Negut pot fi comandate de pe Libris.ro, Elefant.ro sau cu autograf direct de la autor Marius Albert Negut

Interviul săptămânii – Nina Marcu

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le impărtașiți cu publicul cititor?

Bună să-ţi fie inimioara, Caro! La prânz, dimineaţa, seara. Ba, şi în crucea răstignită a nopţilor smintite a dragoste, să-ţi fie tot bună. Şi, după cum călătorului îi stă bine cu drumul, şi intervievatului îi stă la fel de bine cu răspunsurile. Eh, draga moşului, că a babei, parol dacă poci să zic, la mine, asta cu aşternutul pe hârtie a prostiilor care-mi năvălesc prin neuroni e, după cum se spune la mine, la mahala, veche, antică şi de demult. Cam de pe când făcea plopşorul pere… Aveam cinci ani, când ai mei, părinţii, zic, ca să scape de corvoada citirii poveştilor de care eram pasionată, m-au învăţat buchiile. Adică, pe principiul: fată, nu-ţi mai punem peştele pe masă, gata pregătit, îţi dăm undiţa, râmele, mămăliga şi treci de prinde ce peşte poţi şi îţi place! Aşa că, dacă am învăţat să scriu şi să citesc m-am apucat să mâzgălesc pe marginea cărţilor care-mi cădeau în mână tot felul de chestii. Spus pe şleau, pentru că eram nemulţumită de cum curge povestea, o aşterneam, după cum mă ducea capul, pe marginea filelor de hârtie. Eu, o mucoasă, făceam pe deşteapta. De-au trebuit ai mei, când returnau cărţile la bibliotecă, să plătească de trei ori cărţile deteriorate. Cine să înţeleagă pe atunci – fii atentă cum fandez – ce geniu al literaturii se anunţa la orizont! Da, de pe la cinci ani am simţit să-mi fac cunoscute, cum e aia, vocea şi talentul meu. După ce mi-am luat papara cuvenită din cauza cărţilor mâzgălite, mama mi-a cumpărat caiete pe care să le umplu în voie cu tot ce-mi tună. Şi am scris pe caiete de-astea o mie de ani. Până a ajuns şi la noi modernismul şi am început să scriu la calculator. Inclusiv soţul, ani mai târziu, avea grijă să nu-mi lipsească de acasă şi din bagaje, când plecam prin vacanţe, caietele şi plaivazul. Ca să nu-l mai târăsc, de dimineaţa până noaptea, prin cine ştie ce coclauri. Dar, deşi am scris atât de mult, de-am umplut podul casei părinteşti, ba am şi întreţinut nişte focuri în curte cu câţiva saci cu… capodopere literare, de publicat, am publicat mai târziu. Am plecat, pentru că, se vede treaba, mă mâncau degetele, de la farmacie la ziar şi, multă vreme, am scris doar reportaje, anchete, interviuri, ştiri, articole. Visul meu de a fi scriitoare trecuse, prinsă fiind în vârtejul presei, pe un loc secund. Planurile de a scrie cărţi au încolţit iar când am dat, într-o gară, de un veteran de război, întors acasă după 58 de ani. Povestea lui m-a torpilat, pur şi simplu. Şi am vrut, cu tot sufletul, s-o spun mai departe. Însă, nu aceasta a fost prima carte publicată, ci una despre eroii prahoveni – eu locuind în Ploieşti – ai revoluţiei. Carte cu poveste şi asta. De altfel, toate cărţile pe care le-am scris au şi sunt cu poveşti. În spatele poveştilor, zic. M-am lungit infernal cu răspunsul la prima întrebare. Dar nu trec mai departe fără a preciza că, de atunci, de la cinci ani, am învăţat să am un respect imens pentru carte. Numai dacă văd colţuri îndoite, pagini desprinse, coperte pătate, mă apucă zambalucii. Căci, în capul meu e că, da, cartea e o icoană la care te închini având sufletul limpede, nu în ceaţă. Sau o catedrală în care intri cu fruntea îmbrobonită de griji, dar nu târâtă prin mocirle.      

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Aici, cu documentarea, m-ai nimerit. Dacă am lucrat vreo 25 de ani în presă, am meteahna asta, cu documentatul şi la scris de cărţi. Pentru că încerc să creez în paginile pe care le scriu realul, plauzibilul, neperiatul, unde nu ştiu ceva, unde mi se pare că nu sună bine ce şi cum ştiu eu, unde vreau mai mult şi mai bine, trec la documentare. Şi, pentru că sunt mereu în zavistie cu timpul, dar şi pentru că anii de presă îşi spun cuvântul, ba chiar şi-l răcnesc, mă mişc repejor. Ştiu ce caut, ştiu să caut, ştiu să cern, ştiu să aleg. Acum, cu netul, cu toate conexiunile, cu toate legăturile, e simplu. E ca şi cum baţi din palme şi se rezolvă. Închipuieşte-ţi cum era documentarea înainte. Trebuia să dai peste cap bibliotecile şi arhivele, să cauţi persoane care să ştie, care să te trimită la altcineva care ştie, care să mai şi vrea să vorbească. Atunci, în felul ăla, era greu, dura mai mult, te obosea până la ultimul neuron. Acum, şi vorbesc strict din punctul meu de vedere, e floricică la butonieră. De exemplu, la Precum în cer… Romanul care are, da, şi el povestea lui. A fost nevoie, presată cum eram de timp, să fac documentarea din mers. Să caut datele care-mi trebuiau, dar şi să le vâr, după cuviinţă, în text.

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Eu n-am niciun ritual. Nu sunt superstiţioasă. Nici în căutare de muze. Ele vin şi dacă nu le chem sau nu le aştept. Dau buzna şi se aşază, nestingherite, la masa mea. Le mai strunesc, le mai dau afară… Pot să scriu orice, oricând, oricum, oriunde. Cu uşurinţă. Nu-mi caut cuvintele, nu stau să mă gândesc. Scriu la prima mână. Şi aşa rămâne până la corectura de dinainte de plecarea la editură. Dacă aş intra pe manuscrise, aş şterge tot. Că mereu mi se pare că n-am găsit cele mai potrivite cuvinte. Şi să ştii că nu mă dau mare, cum ar putea să pară. E un fapt, atât. Şi îl relatez numa’. Eh… Doar timp să mă apuc de scris îmi trebuie. Astfel că, dacă mă dedau poveştii, pot să scriu o zi şi-o noapte, ba chiar mai mult, fără oprire. Nu-mi trebuie nici apă, nici mâncare, nici somn. Dar, în acelaşi timp, dacă n-am tragere de inimă, nici două rânduri nu scriu. Să ştii, dacă mă gândesc bine, vorbind despre ritualuri şi tabieturi, că, de cele mai multe ori, pun muzică, atunci când scriu. Îmi place să fie zarvă lângă mine. Uneori, cuvintele melodiilor îmi scrijelesc sufletul. Alteori, ritmul muzicii îmi dă furnicături pe şira spinării. Însă, cel mai adesea, nici nu iau seamă la ce şi cum curg melodiile alese. Şi să ştii că se mai întâmplă şi să mă răscolească ori să mă motiveze într-atât încât să-l iau, dacă e acasă, pe soţul meu la un dans în papucii de casă.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți înainte?

Nu poţi să scrii o carte fără astea. Talentul e nu doar necesar, ci indispensabil. Dacă-l ai, te joci după cum îţi place cu toate cuvintele limbii române. Şi, slavă Domnului, limba română e bogată, e frumoasă, e tonică, e minunată. Ţi se oferă ca o amantă voluptuoasă, dacă ştii cum s-o iei. Ea, limba română, nu stă în cele 80, o sută, hai, două sute, cu bătaie, de cuvinte pe care le folosesc azi aşa zişii şi auto-intitulaţii scriitori. Dar, talentul nu e suficient. Dacă, înainte să scrii, n-ai luat toată spuma cerului albastru de scriitori ai lumii la citit, n-ai făcut nimic. Ba, şi p-ăia de la baza piramidei, care nu-ţi plac, care nu-ţi spun şi nu-ţi transmit nimic, pe care, din punct de vedere literar, nu dai nicio ceapă degerată, trebuie să-i citeşti la începuturile tale de om care se vrea scriitor. Ca să-nţelegi. Ca să ştii. Ca să poţi, în cunoştinţă de cauză, să-ţi faci tu calea. Pentru că, dacă tot te apuci de plămădit cuvinte, zici tu numai bune de aruncat prin cărţi, e bine să fii tu. Original. Autentic. Cu noima ta. Având pe frontispiciul scriiturii tale amprenta definitorie. Nu să fii o copie. Nu să fii în rând cu alţii. Nu să fii la fel cu mulţi alţii. Uniforma era bună, poate, în şcoala generală. În scris, dacă tot o iei pe drumul ăsta, e musai să fii tu. Altfel spus, nici tu ca lumea, nici lumea ca tine. Eu, ca să fiu sinceră, am avut noroc. Astea mi-au venit neplămădite şi nepritocite. Mai târziu am conştientizat, după ce mi s-a spus de milioane de ori, că sunt eu şi cu mine pe tarla. Chiar dacă, desigur, scriitura mi-a fost asemuită cu acelea ale lui Camil Petrescu şi Mircea Eliade. Şi chestiunea m-a uns la balamalele inimioarei. Până mi-a spus cineva, şi aici folosesc ghilimele, persoană importantă, nu spui cine, care mi-a zis, cu aplomb, că ăştia, scriitorii ăştia de calibru greu ai literaturii române, şi nu doar, sunt depăşiţi, casaţi, stafii de prin dulapuri şi nici dracu’, Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic, nu-i mai citeşte! Că, vezi, dragă Doamne, tineretul şi copilărimea şi lumea care ştie ce-i ăla citit, citeşte d-astea uşurele, frumuşele, cu sex, cu cuci, cu pupeze, cu onomatopeice d-astea… Şi scoate-mă din priză, Caro, că mai am de răspuns şi la alte întrebări! 

5. Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Cărţi aveam în casă. Citeau ai mei. Dar nu într-atât încât să spun că se prăvălea casa de atâtea cărţi. Însă, am avut din clasa I abonament şi fişă la bibliotecă. Şi la aia comunală – eu sunt fată de la ţară, c-am uitat să zic – şi la aia şcolară. Că, bibliotecara, când m-am dus cu tupeu să-i zic că vreau şi eu cărţi, m-a băgat în teste. Mi-a aşezat mai multe cărţi în faţă şi m-a pus să citesc. Norocul meu că-mi făcusem mâna şi n-am silabisit ca toantele care se dau azi mari prietene ale cuvântului scris, da’ ele citesc pe litere şi pe silabe. Cartea copilăriei mele au fost mai multe. Pot să mă exprim aşa? Se aoleşte, oare, pe la muchiile literaturii, doamna limba română? Mă pune la colţ pe coji de nucă pentru că o iau, aşa, în băşcălie? Sunt convinsă că n-o face. Ştie c-o iubesc. Şi că, mereu, da’ mereu, sunt fără soldă, în slujba ei. Aşa… Ce ziceam? Despre cărţile de căpătâi din copilăria mea. Au fost, fără urmă de dubiu, deşi am auzit că nu dă bine să spui asta, cele cinci volume din Cireşarii. Şi Toate pânzele sus de Radu Tudoran. Şi Medelenii lui Teodoreanu. Şi Cuore, de Edmondo de Amicis. Şi Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. Am ajuns destul de repede la ele, pentru că am început, cum ţi-am zis, de mică să scotocesc prin firidele cărţilor. Apoi, am descoperit titanii, imenşii, coloşii literaturii şi lumea a devenit mult mai frumoasă.

6. Credeți în puterea exemplului atunci când vine vorba despre copii și lectură?

Nu ştiu ce să zic. În general, puterea exemplului funcţionează. Însă, la citit, e cu dus şi întors. Cred că trebuie să ai asta în vene, dimpreună cu sângele. Şi, chiar dacă stă pasiv acolo, ţâşneşte la un moment dat. Am fost, cum ţi-am zis, ziaristă. Una care am ales să fac teren, printre oameni, nu să mă duc, frumos, elegant, cât de cât, vorba ăluia de la teveu, la conferinţele de presă. Şi-ţi spun cu seriozitate că sunt mulţi, mulţi oameni care nu cumpără, nu citesc, nu au cărţi în casă. Ba, îi şi consideră ciudaţi pe cei care citesc ori cumpără cărţi. Asta vine din educaţie. Sau, mai degrabă, din lipsa ei. Nimeni nu le-a spus şi nu le-a arătat că ăia care citesc, care au o cultură, care ştiu calea pe vale a cuvântului scris sunt cineva. Că au reuşit în viaţă. Că sunt de aşa da. Dimpotrivă. Au venit la prim plan manelizarea, incultura, sexul, nurii, curvăsăreala, infracţiunile, interlopii, şmecheria, toată fauna… asta… toată floarea cea vestită a… Ba au fost şi promovate agresiv toate astea. Şi sunt, desigur. Ridicate chiar la rang de artă. Şi omul de rând a înţeles că e bine aşa. Că aşa trebuie. Că aşa se face. Ăia cu cărţile sunt nişte proşti. Aşa că, nu e o chestiune universal valabilă asta cu cititul. La mine în casă se citeşte şi s-a citit. Dar nu cred că am fost eu un exemplu. Ci au şi-ai mei virusul – am vrut să zic microbul, întâi, dar mai bine să fiu în ton cu vremurile – în sânge.    

7. Vă rog să ne împartașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Ce nu ştie lumea despre mine… Ce să fie, ce să fie… Că dorelesc, am spus. Era şi aiurea să nu spun, la câte fac. Că sunt împiedicată, la fel, n-am ascuns. Că sunt cicălitoare, vrăjitoare, infatuată, arogantă, viperă, iar am spus ori a reieşit şi mi-au spus alţii. Că… Hm… Am fost destul de gură spartă şi am spus cam tot. Uite, n-am prea spus că am avut o soră. Şi că ea, pe când avea aproape 19 ani, a murit în cadă. La mine acasă. Şi că plecarea ei ne-a marcat şi ne-a lăsat, pentru totdeauna, cu nişte răni deschise în suflet. Însă, n-o să punctez mai mult de atât.

8. Cum au reacționat persoanele din jur în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Cum scriam de multă vreme, nu s-a mirat nimeni. Din contră. Eram aşteptată, cel puţin de cei care mă cunoşteau – şi, pentru că lucram în presă, mă ştiau câţiva, de ce să zic, asta ca să arăt că pot să fiu şi modestă, nu doar infatuată – să intru în arenă. Ba, mi se tot dăduse brânci să o fac mai repede. Inima îmi dădea ghes, dar a trebuit să vină clipa propice.  Doar că, nu am publicat întâi Cumpăna unei vieţi, cartea pe care am scris-o, impresionată până la cer fiind de soarta unor oameni, ci Cer deasupra unor răni deschise. Alţi oameni aici, alte poveşti sfâşietoare, alte destine. Lansarea a fost la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, într-o sală imensă. Care, deşi era imensă, a fost neîncăpătoare. Era lume câtă frunză, câtă iarbă, vorba poetului. Eram, deja, copleşită de numărul mare de persoane care erau acolo pentru mine. Iar când scriitori şi oameni de litere, clar unii mai mari şi mai deştepţi ca mine, au şi vorbit despre cartea mea, despre ziarista şi scriitoarea care eram, am fost în al 99-lea cer. Am fost primită cu bucurie, cu încântare, cu plăcere. Asta a fost piatra de hotar care mi-a determinat, pe urmă, traseul. Şi, într-un fel, deşi, mama, când eram copil, mutila contoarul electric, ca să nu mai pierd nopţile cu cititul, spunându-mi că doar nu mă fac scriitoare, da, ajunsesem scriitoare.  

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Acuma, la care să mă refer eu… Că una a fost publicată, una e la editură… Stai, că vorbeam cu mine. O să punctez despre asta din urmă. Şi, parol că zic numa’ în trei cuvinte! Trei, doi, unu, start: ravisantă. Fabuloasă. Uluitoare. Ai văzut? Că pot, deşi sunt tală lungă, după cum se spunea la mine, la ţară, să scriu şi pe foarte scurt?

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Bine zici, cititorilor mei! Căci, ce să vezi, cum nu sunt sfânta Sofia, cu ai altora nu am nicio treabă. Păi, să fie le-aş zice! Orice şi tot ce vor şi le place. Printre astea toate, şi cititori ai mâzgălelilor mele. Şi să aibă. Ce le trebuie şi ce le doreşte inimioara. Şi, ca să trag spuza pe turta mea, să aibă, din când în când, ca să nu bată la ochi, dacă mereu, drag şi de scriitura mea.

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Mulţumesc şi eu, Caro! Mi-a plăcut să stau cu tine la o tacla.

Pe autoare o găsiți aici: Nina Marcu

Interviul saptămânii – Georgiana Vâju – Editura Quantum

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le impărtășiți cu publicul cititor?

Răspuns: Bună, și bine v-am (re)găsit! Acum, să răspund la prima întrebare: niciodată n-am simțit că-s pregătită pentru asta! Dar, niciodată! nici la prima carte, nici la a doua, nici la a șasea. Dar, din fericire sau nefericire, depinde din ce parte a poveștii privești, am avut alți oameni care m-au împins de la spate să-mi public cărțile.

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Răspuns: Depinde de carte. Sunt cărti care nu necesită niciun fel de documentare. Ai ideea în cap, povestea curge, o scrii, practic folosindu-te de cunoștințele acumulate de-a lungul vieții, în cazul meu și de cele profesionale. Apoi, sunt cărți care necesită o minimă documentare, cum ar fi o hartă, o locație, ceva informații politice sau tehnice. În cazul acestora o căutare pe Google sau câteva informații de pe Wikipedia sunt suficiente. Și sunt cărți „ cu greutate”, cum este, de exemplu, Doamna Eminescu, care cer ani mulți de documentare și cumva sedimentarea și aranjarea informatiilor.

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Răspuns: Nu am niciun fel de ritual. Îmi vine să scriu sau nu, e simplu. Vreau doar ca atunci când scriu să fie liniște și, dacă se poate, să nu fie nimeni prin preajmă. De aceea, de multe ori cînd scriu, prefer să fiu singură acasă. Mai e și chestia că nu-mi place să văd nasuri vârâte în ideile mele, până când nu accept eu lucrul acesta, si de obicei îl accept destul de greu.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți înainte?

Răspuns: Categoric, este nevoie de talent, însă talentul trebuie cultivat cu foarte multă lectură, și dacă se poate ca cititul să fie destul de diversificat.

5. Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Raspuns: Nu am o anumită carte a copilăriei, însă, acum îmi vine în minte „Micul prinț”, o carte pe care am recitit-o cu drag și ca adult, și pe care i-am recomandat-o și băiatului meu, imediat ce a putut citi. Și, da, am crescut într-o casă plină de cărți. Mama mea era cititoare, tata nu prea. Dar mama cumpăra tot timpul cărți și citea, așa că am trăit înconjurată de cărți.

6. Credeți în puterea exemplului atunci când vine vorba despre copii și lectură?

Răspuns: Nu știu; sincer, tind să nu cred asta. Fiu-meu, de exemplu, nu citește nici să-l piști cu ceară, iar eu nu am zi în care să nu pun mâna pe o carte. Deci, în cazul meu, puterea exemplului nu există.

7. Vă rog să ne împartașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Răspuns: Cred că, fiind atât de activă în media, publicul știe deja cam totul despre mine. Știe la ce cărți lucrez, ce vârstă am, ce stare civilă, ce hobby-uri, pe unde-mi place să mă plimb, unde locuiesc și cu ce mă ocup. Ce ar mai fi de spus? Culoarea părului nu mi-am schimbat-o, ați fi văzut pe Facebook, pe Instagram… 😀

8. Cum au reacționat persoanele din jur  în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Răspuns: Îndrăznesc să cred că normal, pentru că la noi, la români, așa este normalitatea. Adică, unele s-au bucurat pentru mine, m-au susținut și m-au ajutat, fiind încă alături de mine; aceasta este, însă, procentul minoritar. Procentul majoritar s-a cam îndepărtat sau s-a evaporat din peisaj. Sincer, nu duc lipsa nimănui. Mi-e bine cu oamenii care mi-au rămas.

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Răspuns: Adevărată. Emoționantă. Dureroasă.

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Răspuns: Să-mi rămână, pentru că-i iubesc și-i respect oferindu-le, sper eu, o lectură românească de calitate.

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Vă multumesc și eu pentru că v-ați gândit la mine.

Cărtile autoarei Georgiana Vâju se pot comanda de aici: Quantum Publishers