Interviul săptămânii – Nina Marcu

Bună ziua! Vă mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat.

1.Când ați simțit că este timpul să așterneți pe hârtie ideile pe care doreați să le impărtașiți cu publicul cititor?

Bună să-ţi fie inimioara, Caro! La prânz, dimineaţa, seara. Ba, şi în crucea răstignită a nopţilor smintite a dragoste, să-ţi fie tot bună. Şi, după cum călătorului îi stă bine cu drumul, şi intervievatului îi stă la fel de bine cu răspunsurile. Eh, draga moşului, că a babei, parol dacă poci să zic, la mine, asta cu aşternutul pe hârtie a prostiilor care-mi năvălesc prin neuroni e, după cum se spune la mine, la mahala, veche, antică şi de demult. Cam de pe când făcea plopşorul pere… Aveam cinci ani, când ai mei, părinţii, zic, ca să scape de corvoada citirii poveştilor de care eram pasionată, m-au învăţat buchiile. Adică, pe principiul: fată, nu-ţi mai punem peştele pe masă, gata pregătit, îţi dăm undiţa, râmele, mămăliga şi treci de prinde ce peşte poţi şi îţi place! Aşa că, dacă am învăţat să scriu şi să citesc m-am apucat să mâzgălesc pe marginea cărţilor care-mi cădeau în mână tot felul de chestii. Spus pe şleau, pentru că eram nemulţumită de cum curge povestea, o aşterneam, după cum mă ducea capul, pe marginea filelor de hârtie. Eu, o mucoasă, făceam pe deşteapta. De-au trebuit ai mei, când returnau cărţile la bibliotecă, să plătească de trei ori cărţile deteriorate. Cine să înţeleagă pe atunci – fii atentă cum fandez – ce geniu al literaturii se anunţa la orizont! Da, de pe la cinci ani am simţit să-mi fac cunoscute, cum e aia, vocea şi talentul meu. După ce mi-am luat papara cuvenită din cauza cărţilor mâzgălite, mama mi-a cumpărat caiete pe care să le umplu în voie cu tot ce-mi tună. Şi am scris pe caiete de-astea o mie de ani. Până a ajuns şi la noi modernismul şi am început să scriu la calculator. Inclusiv soţul, ani mai târziu, avea grijă să nu-mi lipsească de acasă şi din bagaje, când plecam prin vacanţe, caietele şi plaivazul. Ca să nu-l mai târăsc, de dimineaţa până noaptea, prin cine ştie ce coclauri. Dar, deşi am scris atât de mult, de-am umplut podul casei părinteşti, ba am şi întreţinut nişte focuri în curte cu câţiva saci cu… capodopere literare, de publicat, am publicat mai târziu. Am plecat, pentru că, se vede treaba, mă mâncau degetele, de la farmacie la ziar şi, multă vreme, am scris doar reportaje, anchete, interviuri, ştiri, articole. Visul meu de a fi scriitoare trecuse, prinsă fiind în vârtejul presei, pe un loc secund. Planurile de a scrie cărţi au încolţit iar când am dat, într-o gară, de un veteran de război, întors acasă după 58 de ani. Povestea lui m-a torpilat, pur şi simplu. Şi am vrut, cu tot sufletul, s-o spun mai departe. Însă, nu aceasta a fost prima carte publicată, ci una despre eroii prahoveni – eu locuind în Ploieşti – ai revoluţiei. Carte cu poveste şi asta. De altfel, toate cărţile pe care le-am scris au şi sunt cu poveşti. În spatele poveştilor, zic. M-am lungit infernal cu răspunsul la prima întrebare. Dar nu trec mai departe fără a preciza că, de atunci, de la cinci ani, am învăţat să am un respect imens pentru carte. Numai dacă văd colţuri îndoite, pagini desprinse, coperte pătate, mă apucă zambalucii. Căci, în capul meu e că, da, cartea e o icoană la care te închini având sufletul limpede, nu în ceaţă. Sau o catedrală în care intri cu fruntea îmbrobonită de griji, dar nu târâtă prin mocirle.      

2. Cât durează documentarea pentru o carte?

Aici, cu documentarea, m-ai nimerit. Dacă am lucrat vreo 25 de ani în presă, am meteahna asta, cu documentatul şi la scris de cărţi. Pentru că încerc să creez în paginile pe care le scriu realul, plauzibilul, neperiatul, unde nu ştiu ceva, unde mi se pare că nu sună bine ce şi cum ştiu eu, unde vreau mai mult şi mai bine, trec la documentare. Şi, pentru că sunt mereu în zavistie cu timpul, dar şi pentru că anii de presă îşi spun cuvântul, ba chiar şi-l răcnesc, mă mişc repejor. Ştiu ce caut, ştiu să caut, ştiu să cern, ştiu să aleg. Acum, cu netul, cu toate conexiunile, cu toate legăturile, e simplu. E ca şi cum baţi din palme şi se rezolvă. Închipuieşte-ţi cum era documentarea înainte. Trebuia să dai peste cap bibliotecile şi arhivele, să cauţi persoane care să ştie, care să te trimită la altcineva care ştie, care să mai şi vrea să vorbească. Atunci, în felul ăla, era greu, dura mai mult, te obosea până la ultimul neuron. Acum, şi vorbesc strict din punctul meu de vedere, e floricică la butonieră. De exemplu, la Precum în cer… Romanul care are, da, şi el povestea lui. A fost nevoie, presată cum eram de timp, să fac documentarea din mers. Să caut datele care-mi trebuiau, dar şi să le vâr, după cuviinţă, în text.

3. Aveți un ritual de scriere? Sunt lucruri pe care le faceți și lucruri pe care nu le faceți înainte de a vă așeza la scris?

Eu n-am niciun ritual. Nu sunt superstiţioasă. Nici în căutare de muze. Ele vin şi dacă nu le chem sau nu le aştept. Dau buzna şi se aşază, nestingherite, la masa mea. Le mai strunesc, le mai dau afară… Pot să scriu orice, oricând, oricum, oriunde. Cu uşurinţă. Nu-mi caut cuvintele, nu stau să mă gândesc. Scriu la prima mână. Şi aşa rămâne până la corectura de dinainte de plecarea la editură. Dacă aş intra pe manuscrise, aş şterge tot. Că mereu mi se pare că n-am găsit cele mai potrivite cuvinte. Şi să ştii că nu mă dau mare, cum ar putea să pară. E un fapt, atât. Şi îl relatez numa’. Eh… Doar timp să mă apuc de scris îmi trebuie. Astfel că, dacă mă dedau poveştii, pot să scriu o zi şi-o noapte, ba chiar mai mult, fără oprire. Nu-mi trebuie nici apă, nici mâncare, nici somn. Dar, în acelaşi timp, dacă n-am tragere de inimă, nici două rânduri nu scriu. Să ştii, dacă mă gândesc bine, vorbind despre ritualuri şi tabieturi, că, de cele mai multe ori, pun muzică, atunci când scriu. Îmi place să fie zarvă lângă mine. Uneori, cuvintele melodiilor îmi scrijelesc sufletul. Alteori, ritmul muzicii îmi dă furnicături pe şira spinării. Însă, cel mai adesea, nici nu iau seamă la ce şi cum curg melodiile alese. Şi să ştii că se mai întâmplă şi să mă răscolească ori să mă motiveze într-atât încât să-l iau, dacă e acasă, pe soţul meu la un dans în papucii de casă.

4. Pentru a scrie o carte, este nevoie doar de talent sau trebuie să citești foarte multe cărți înainte?

Nu poţi să scrii o carte fără astea. Talentul e nu doar necesar, ci indispensabil. Dacă-l ai, te joci după cum îţi place cu toate cuvintele limbii române. Şi, slavă Domnului, limba română e bogată, e frumoasă, e tonică, e minunată. Ţi se oferă ca o amantă voluptuoasă, dacă ştii cum s-o iei. Ea, limba română, nu stă în cele 80, o sută, hai, două sute, cu bătaie, de cuvinte pe care le folosesc azi aşa zişii şi auto-intitulaţii scriitori. Dar, talentul nu e suficient. Dacă, înainte să scrii, n-ai luat toată spuma cerului albastru de scriitori ai lumii la citit, n-ai făcut nimic. Ba, şi p-ăia de la baza piramidei, care nu-ţi plac, care nu-ţi spun şi nu-ţi transmit nimic, pe care, din punct de vedere literar, nu dai nicio ceapă degerată, trebuie să-i citeşti la începuturile tale de om care se vrea scriitor. Ca să-nţelegi. Ca să ştii. Ca să poţi, în cunoştinţă de cauză, să-ţi faci tu calea. Pentru că, dacă tot te apuci de plămădit cuvinte, zici tu numai bune de aruncat prin cărţi, e bine să fii tu. Original. Autentic. Cu noima ta. Având pe frontispiciul scriiturii tale amprenta definitorie. Nu să fii o copie. Nu să fii în rând cu alţii. Nu să fii la fel cu mulţi alţii. Uniforma era bună, poate, în şcoala generală. În scris, dacă tot o iei pe drumul ăsta, e musai să fii tu. Altfel spus, nici tu ca lumea, nici lumea ca tine. Eu, ca să fiu sinceră, am avut noroc. Astea mi-au venit neplămădite şi nepritocite. Mai târziu am conştientizat, după ce mi s-a spus de milioane de ori, că sunt eu şi cu mine pe tarla. Chiar dacă, desigur, scriitura mi-a fost asemuită cu acelea ale lui Camil Petrescu şi Mircea Eliade. Şi chestiunea m-a uns la balamalele inimioarei. Până mi-a spus cineva, şi aici folosesc ghilimele, persoană importantă, nu spui cine, care mi-a zis, cu aplomb, că ăştia, scriitorii ăştia de calibru greu ai literaturii române, şi nu doar, sunt depăşiţi, casaţi, stafii de prin dulapuri şi nici dracu’, Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic, nu-i mai citeşte! Că, vezi, dragă Doamne, tineretul şi copilărimea şi lumea care ştie ce-i ăla citit, citeşte d-astea uşurele, frumuşele, cu sex, cu cuci, cu pupeze, cu onomatopeice d-astea… Şi scoate-mă din priză, Caro, că mai am de răspuns şi la alte întrebări! 

5. Care a fost cartea copilăriei dumneavoastră? Ați copilărit într-o casă înconjurat(ă) de cărți?

Cărţi aveam în casă. Citeau ai mei. Dar nu într-atât încât să spun că se prăvălea casa de atâtea cărţi. Însă, am avut din clasa I abonament şi fişă la bibliotecă. Şi la aia comunală – eu sunt fată de la ţară, c-am uitat să zic – şi la aia şcolară. Că, bibliotecara, când m-am dus cu tupeu să-i zic că vreau şi eu cărţi, m-a băgat în teste. Mi-a aşezat mai multe cărţi în faţă şi m-a pus să citesc. Norocul meu că-mi făcusem mâna şi n-am silabisit ca toantele care se dau azi mari prietene ale cuvântului scris, da’ ele citesc pe litere şi pe silabe. Cartea copilăriei mele au fost mai multe. Pot să mă exprim aşa? Se aoleşte, oare, pe la muchiile literaturii, doamna limba română? Mă pune la colţ pe coji de nucă pentru că o iau, aşa, în băşcălie? Sunt convinsă că n-o face. Ştie c-o iubesc. Şi că, mereu, da’ mereu, sunt fără soldă, în slujba ei. Aşa… Ce ziceam? Despre cărţile de căpătâi din copilăria mea. Au fost, fără urmă de dubiu, deşi am auzit că nu dă bine să spui asta, cele cinci volume din Cireşarii. Şi Toate pânzele sus de Radu Tudoran. Şi Medelenii lui Teodoreanu. Şi Cuore, de Edmondo de Amicis. Şi Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. Am ajuns destul de repede la ele, pentru că am început, cum ţi-am zis, de mică să scotocesc prin firidele cărţilor. Apoi, am descoperit titanii, imenşii, coloşii literaturii şi lumea a devenit mult mai frumoasă.

6. Credeți în puterea exemplului atunci când vine vorba despre copii și lectură?

Nu ştiu ce să zic. În general, puterea exemplului funcţionează. Însă, la citit, e cu dus şi întors. Cred că trebuie să ai asta în vene, dimpreună cu sângele. Şi, chiar dacă stă pasiv acolo, ţâşneşte la un moment dat. Am fost, cum ţi-am zis, ziaristă. Una care am ales să fac teren, printre oameni, nu să mă duc, frumos, elegant, cât de cât, vorba ăluia de la teveu, la conferinţele de presă. Şi-ţi spun cu seriozitate că sunt mulţi, mulţi oameni care nu cumpără, nu citesc, nu au cărţi în casă. Ba, îi şi consideră ciudaţi pe cei care citesc ori cumpără cărţi. Asta vine din educaţie. Sau, mai degrabă, din lipsa ei. Nimeni nu le-a spus şi nu le-a arătat că ăia care citesc, care au o cultură, care ştiu calea pe vale a cuvântului scris sunt cineva. Că au reuşit în viaţă. Că sunt de aşa da. Dimpotrivă. Au venit la prim plan manelizarea, incultura, sexul, nurii, curvăsăreala, infracţiunile, interlopii, şmecheria, toată fauna… asta… toată floarea cea vestită a… Ba au fost şi promovate agresiv toate astea. Şi sunt, desigur. Ridicate chiar la rang de artă. Şi omul de rând a înţeles că e bine aşa. Că aşa trebuie. Că aşa se face. Ăia cu cărţile sunt nişte proşti. Aşa că, nu e o chestiune universal valabilă asta cu cititul. La mine în casă se citeşte şi s-a citit. Dar nu cred că am fost eu un exemplu. Ci au şi-ai mei virusul – am vrut să zic microbul, întâi, dar mai bine să fiu în ton cu vremurile – în sânge.    

7. Vă rog să ne împartașiți ceva ce publicul nu știe despre dumneavoastră.

Ce nu ştie lumea despre mine… Ce să fie, ce să fie… Că dorelesc, am spus. Era şi aiurea să nu spun, la câte fac. Că sunt împiedicată, la fel, n-am ascuns. Că sunt cicălitoare, vrăjitoare, infatuată, arogantă, viperă, iar am spus ori a reieşit şi mi-au spus alţii. Că… Hm… Am fost destul de gură spartă şi am spus cam tot. Uite, n-am prea spus că am avut o soră. Şi că ea, pe când avea aproape 19 ani, a murit în cadă. La mine acasă. Şi că plecarea ei ne-a marcat şi ne-a lăsat, pentru totdeauna, cu nişte răni deschise în suflet. Însă, n-o să punctez mai mult de atât.

8. Cum au reacționat persoanele din jur în momentul în care au văzut publicată prima carte a dumneavoastră?

Cum scriam de multă vreme, nu s-a mirat nimeni. Din contră. Eram aşteptată, cel puţin de cei care mă cunoşteau – şi, pentru că lucram în presă, mă ştiau câţiva, de ce să zic, asta ca să arăt că pot să fiu şi modestă, nu doar infatuată – să intru în arenă. Ba, mi se tot dăduse brânci să o fac mai repede. Inima îmi dădea ghes, dar a trebuit să vină clipa propice.  Doar că, nu am publicat întâi Cumpăna unei vieţi, cartea pe care am scris-o, impresionată până la cer fiind de soarta unor oameni, ci Cer deasupra unor răni deschise. Alţi oameni aici, alte poveşti sfâşietoare, alte destine. Lansarea a fost la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, într-o sală imensă. Care, deşi era imensă, a fost neîncăpătoare. Era lume câtă frunză, câtă iarbă, vorba poetului. Eram, deja, copleşită de numărul mare de persoane care erau acolo pentru mine. Iar când scriitori şi oameni de litere, clar unii mai mari şi mai deştepţi ca mine, au şi vorbit despre cartea mea, despre ziarista şi scriitoarea care eram, am fost în al 99-lea cer. Am fost primită cu bucurie, cu încântare, cu plăcere. Asta a fost piatra de hotar care mi-a determinat, pe urmă, traseul. Şi, într-un fel, deşi, mama, când eram copil, mutila contoarul electric, ca să nu mai pierd nopţile cu cititul, spunându-mi că doar nu mă fac scriitoare, da, ajunsesem scriitoare.  

9. Caracterizați-vă ultima apariție literară în trei cuvinte.

Acuma, la care să mă refer eu… Că una a fost publicată, una e la editură… Stai, că vorbeam cu mine. O să punctez despre asta din urmă. Şi, parol că zic numa’ în trei cuvinte! Trei, doi, unu, start: ravisantă. Fabuloasă. Uluitoare. Ai văzut? Că pot, deşi sunt tală lungă, după cum se spunea la mine, la ţară, să scriu şi pe foarte scurt?

10. Ce mesaj doriți să transmiteți cititorilor dumneavoastră?

Bine zici, cititorilor mei! Căci, ce să vezi, cum nu sunt sfânta Sofia, cu ai altora nu am nicio treabă. Păi, să fie le-aş zice! Orice şi tot ce vor şi le place. Printre astea toate, şi cititori ai mâzgălelilor mele. Şi să aibă. Ce le trebuie şi ce le doreşte inimioara. Şi, ca să trag spuza pe turta mea, să aibă, din când în când, ca să nu bată la ochi, dacă mereu, drag şi de scriitura mea.

Vă mulțumesc pentru răspunsuri! Vă doresc inspirație și spor la scris!

Mulţumesc şi eu, Caro! Mi-a plăcut să stau cu tine la o tacla.

Pe autoare o găsiți aici: Nina Marcu